Într-un oraș al turnurilor și al muzeelor tăcute, o adolescentă pe nume Iza se îndrăgostește de un nume: Bărbatul cu Tichie Albastră (tabloul cu acest nume se află în Muzeul Brukenthal din Sibiu și este cea mai valoroasă piesă din Patrimoniul Național). Nu chipul din tabloul lui Van Eyck o cucerește, ci misterul care învăluie cuvintele. Din acea clipă, viața ei începe să se desfășoare în jurul unei absențe, sub privirea îngăduitoare a bunicului său, care îi hrănește imaginația cu legende despre comori îngropate și prințese uitate.

Ani mai târziu, femeia în care s-a transformat revine în fața portretului. O prezență enigmatică, o întâlnire aproape ratată și un semn neașteptat reaprind fascinația din tinerețe. Între real și proiecție, povestea capătă o adâncime care depășește simpla obsesie, pe măsură ce Iza începe să deslușească firele ce o leagă de trecut.

În paralel, din straturile timpului medieval se desprinde figura Izabellei Angevina, evocată nu doar ca o prințesă de legendă, ci ca o femeie a cărei inimă a bătut între datoria regală și o pasiune interzisă. Destinul ei se intersectează cu cel al lui Vlad Dracul, omul Dragonului, a cărui prezență aduce o ocrotire aspră și o iubire nescrisă în cronicile oficiale. Această legătură tainică, purtată prin codrii Pădurii Fetei, devine cheia unui mister genealogic ce străbate secolele.

Iar peste toate, Regele Timp privește, singurul care știe că „Bărbatul cu Tichie Albastră” este mai mult decât o pânză — este o lacrimă înghețată în timp, așteptând ca cineva să îi tălmăcească, în sfârșit, tăcerea.

În partea a doua apare tema geamănului, care adâncește misterul lumii construite în jurul Regelui Timp. Geamănul reprezintă o reflectare a sinelui, o prezență dublă care sugerează că fiecare ființă are o altă posibilă versiune a sa.

Fetița înțelege că identitatea nu este simplă și unică, ci marcată de alegeri, de drumuri care se despart și de posibilități paralele. Timpul devine astfel forța care separă, dar și cea care păstrează legătura între aceste variante ale existenței.

Conflictele din această parte sunt mai interioare: este confruntarea cu propria umbră, cu frica și cu necunoscutul. Regele Timp apare ca arbitru al echilibrului, menținând ordinea între drumurile care se bifurcă.

Ultima parte introduce „Cartea lui Matia”, un manuscris cu valoare aproape sacră. Cartea conține povești, amintiri și destine, devenind simbolul memoriei universale păstrate de Timp.

Matia capătă rolul de păstrător al cuvântului scris – Biblioteca Corviniană fiind prima de acest fel în spțiul central-euopean -  iar scrierea devine un act prin care existența este fixată și salvată de la uitare. Regele Timp nu mai este doar o forță distantă, ci o prezență înțeleaptă care ordonează trecutul, prezentul și viitorul.

Romanul se finalizează cu împăcarea dintre om și Timp, iar lumea mitică se așază într-o armonie în care memoria, identitatea și devenirea sunt unite sub autoritatea Regelui Timp.

Cornelia Șchiau