Poveste fără sfârșit

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ioan
ISBN 978-606-8969-71-8
Anul publicării 2021
Nr. pagini 77
Format eBook Comercial
Nota 4.97 (193 voturi)
Acordă o notă

 

Pe fiecare umǎr avem aripi, pe fiecare creangǎ, flori când vǎile, dealurile, munţii ne înverzesc uneori. N-a fost nimic! O simplǎ agonie… În care timp, în care loc, nu se mai ştie. Nimic palpabil, vreo hârtie… Presupun cǎ existǎ o dovadǎ cǎ alergi undeva prin zǎpadǎ. Absentǎ prezenţǎ, ochii pot sǎ te vadǎ? De am ajuns şi eu sǎ am un singur dor, nu e din teama c-am sǎ mor, e cǎ n-ajung la tine, nor! Am traversat mǎri şi pustiu, iubite, numai ca sǎ ştiu: munţii ţi-s verzi, focul e viu? În floare de salcâm m-am prefǎcut şi m-am zbǎtut şi a durut sǎ vin neştiut. În ochii tǎi m-aş fi pierdut, sǎ înot în ei ţi-aş fi cerut, în gând ca într-o casǎ nouǎ sǎ mǎ mut! Te porţi ca o stea fǎcând lumii înconjur, dând sens şi putere cuvântului pur. Am gonit un timp metafizic cu tine. Încǎ credeam cǎ zbor, cǎ o sǎ mǎ faci bine! Mi-am programat sǎ te scufund încet, în propria-ţi tǎcere violet, cu toate necuvintele unui poet. Ţi-am adunat culori de toamnǎ, vise şi ploi în poezie, din frunzele ce fug de iarnǎ, din vara mea, pe o hârtie. Trebuie sǎ fii un curajos sǎ îţi laşi fluturii pe afarǎ, sǎ mergi în urma lor, bunǎoarǎ! O vuire cǎ treci, o strigare cǎ sunt! Nesupunerea ta eu o port, o descânt. Îmi fac griji pentru tine! Distanţa pǎmânt - soare în ani te reţine? Ȋţi auzeam inima bătând în ferestre. În vis ȋţi spuneam mereu o poveste. Tăcerea face cât toate cuvintele mǎestre. Pentru ce ne fǎceam plǎteam înmiit: tu ducând iubirea la limitǎ, eu, la absurd, la infinit. Pǎpǎdie de pe deal, nu simţi un vânt de primǎvarǎ hibernal? Ce porţi în gând imaterial? De ce-mi stai întins pe spate şi ai stǎri nenumǎrate, când amare, când sǎrate? De ce ard în urma ta, întunecate? Se nasc atâtea zmeie, pǎduri de poezii… înseamnǎ cǎ te pot iubi fǎrǎ sǎ vrei, fǎrǎ sǎ ştii! Ai o uşǎ pe care o ştiu doar eu unde gǎsesc altceva decât laşi sǎ se vadǎ mereu. Erai o îngrǎmǎdire de pǎsǎri cǎzute din cer; aripi rupte şi inimi de fier. Erai furios pe mine, simt eu, cu toate capetele tǎcute de paraleu! Aşa ai fost învǎţat! De ce trăieşti în gândul meu? Trebuia să fii învins, un blestemat de zmeu! Pentru tine iubirea e aritmeticǎ. Un bisturiu am în mânecǎ pentru o posibilǎ confruntare poeticǎ. Dintr-un alt timp, de unde ai venit sǎ îmi arǎţi cer, stele, rǎsǎrit? M-am trezit cu tine, infinit! Peste puterea mea şi-a ştiinţei e tot ce-am scris în van, de dorul nefiinţei. Câte poveşti s-or fi pierdut, câte secrete ai ţinut şi-n ce abis de netrecut te-ai complǎcut! Foc aş aprinde, vâlvǎtaie, în ochii tǎi, în inima-ţi de paie! Doar pentru tine un ocean, cerul întreg în pumn strângeam! Mai avem puţin şi devenim o carte veche, o pierdutǎ, fericitǎ pereche. O să rămânem mereu c-o aripă întinsă, cu o mare de visuri, cu tristeţea de zmeu. Nimic nu te-ar putea schimba? O şoaptǎ, o sǎgeatǎ? Ce te-ar opri, dezinhiba? Parc-ai fugi de propriul destin trecând sfios, zâmbind senin. Hei, poţi mai mult! Pot sǎ intervin? Când puterile nu îţi vor mai fi îndeajuns sǎ alergi, sǎ mǎ uiţi, voi şti cǎ eşti pe contrasens învins. Am privit în întunericul tǎu: umbrǎ, ecouri… un hǎu! Emoţiile mele îţi fac rǎu. Nu am de ales: spre bolta ta de stele, drumul nu-i decât vers! Îţi bate inima, tresaltă? Cât a rămas să ardă? Un timp trecut la pas! O vină de-ar fi fost, te-ar fi distras! De-ar fi sǎ întorci vremea-n urma ta, înapoi la stele om urca! Nu-mi spui nimic din ce trebuia zis. O sǎ-mi rǎmâi zâmbind, fugind, tǎcând indecis. Nu aştept rǎsplatǎ pentru iubirea purtatǎ. Sǎ nu mi-o iei! Tu vei iubi altǎ datǎ! Ai nevoie de ceva mai puternic! Iluzia fericirii ţi-o poţi materializa matematic, platonic. Te asigur, am tot ce vreau: chinul, arsura, neliniştea cu fiecare zi sporeau! Eram liberǎ sǎ fug, sǎ te chem. Am ales sǎ scriu şi mǎ tem cǎ doar viaţa asta o avem! Iubite fǎrǎ anotimp, n-ai vrea sǎ-ţi dai tǎcerea pe iarna mea la schimb? Mǎ joc în pǎtratele tale albe şi negre, lǎsând fǎrǎ sens, pânǎ la umplere, în fiecare, o compunere. Deşi nu exişti, m-ai lǎsat în sufletul tǎu sǎ mǎ bucur, sǎ latru, sǎ aştept, ca pe un câine rǎu. Te trage tristeţea ȋnapoi, o poveste se ţine de tine. La cine te gândeşti uneori? Ce gânduri străine! De ce ni se întâmplǎ toate, aşa târziu, aşa departe? Ce poveste, o fatalitate! Eu te abat de la calea cea bunǎ; drum fǎrǎ întoarcere e pânǎ la lunǎ. Cine-a fost de vinǎ: toamna sau uitarea, ruga, semnul, visul, eu sau distanţarea? Am în minte, stǎ ascunsǎ, o iubire nepǎtrunsǎ, o inimǎ posibil de rǎpus, de-ajuns, de-atins, ne-nvinsǎ. Pot sǎ te vǎd, strǎine? Sau vino sǎ mǎ vezi! E noapte… ceaţǎ în ochii mei trişti, verzi. Cu tine-aş fi nemărginirea. Îmi deschizi ceruri şi poveşti. Eşti ȋn trecere? Mǎ amǎgeşti? Parcǎ se însera, trebuia sǎ ajung undeva. Parcǎ erai tu, noi sau altcineva? Nu puteam sǎ mǎ port cum eram, sǎ te-ntreb, sǎ te rog, sǎ te am. Vorbele nu au înţeles, visam? Tu ai fugi dar ai rǎmas pus între rime, paranteze, în vers cu tot cu univers. M-ai derutat! Nu te-ai tulburat, nu ai cǎutat, nu te-ai revoltat. Era de aşteptat! Nu ai existat! Aveai tot timpul din lume sǎ alegi, sǎ te joci, sǎ faci glume. Trǎieşti? În gând ai ceva anume? Nu-ţi plac poeziile, zmeii, fântânile, pǎsǎrile, te pomeneşti! Poţi prǎvǎli pǎdurea, munţii, zǎpada peste noi! Pot îndura orice de departe. Am sǎ te am, am sǎ te pierd într-o noapte… Cerul ştia cât te iubeam: cu toate cuvintele albastre, mov, cum puteam! Am stat în ochii tǎi o vreme, fǎrǎ noroc, fǎrǎ cusur, fǎr’ a mǎ teme. Desculţ şi tu, desculţǎ eu… Era aşa frumos afarǎ! Poate vorbeam sǎ nu doarǎ. N-ar trebui sǎ mǎ inspiri, sǎ-ţi scriu cu fir de rozmarin! Ar trebui sǎ-mi fii atâta: un strǎin! Nu mai am întrebǎri! Îmi e clar, pot sǎ spun: fericita iluzie cu care mǎ joc, e în mintea mea, un balon de sǎpun. Dupǎ toamna de poveste care nu are sfârşit, nu par cǎ m-am vindecat, nici însǎnǎtoşit! Vorbesc în rimǎ. Ai îndrǎzni un dialog, un rol, o mimǎ? Îţi pǎsa? Ce credeai despre mine? Distanţa, frigul nu dispar de la sine! Nu mai am nimic viu. Sǎ te îndepǎrtez nu mai ştiu. Continui sǎ vorbesc fǎrǎ sǎ te privesc. Am încredere! Continui sǎ lipseşti, sǎ te-mpotriveşti, sǎ mǎ locuieşti, sǎ mǎ necǎjeşti, cum obişnuieşti, tinere! M-aş întâlni cu tine într-o searǎ. Ţi-aş spune sǎ m-aştepţi pe un peron o varǎ, pe-o bancǎ, undeva-ntr-o garǎ. Vino în ciuda tristeţii, în puterea ceţii şi a dimineţii, pe Strada Cetǎţii! Te-am forţat sǎ încapi în sfera mea de iubiri zǎpǎcite din cap. Nu erai pregǎtit, momentul nu era indicat. Nu mai fac planuri, doar am insomnii. Sunt cu tine cumva pe un deal, pe câmpii. Mǎ faci sǎ simt cǎ-s eu, trǎiesc, cǎ pot mai mult, cǎ ameţesc. Pǎrere, cu tine vorbesc! Trebuia sǎ vezi, sǎ crezi! Eu ştiam drumul prin munţii tǎi verzi! Iartǎ, ce-ţi cer! Renunţǎ, abdicǎ, învinge-ţi mândria, destinul, voinţa de fier! Pot sǎ mǎ vindec, zic eu! Te mai port un timp sub piele, sub maieu. O sǎ-ţi fie dor! Ai ocolit, ai amânat, iar ai fugit uşor, de clipa ce putea sǎ-ţi fie zbor! Ce frig şi ploaie sunt pe strada ta! Poţi dormi la noapte în inima mea! Cum s-a putut ca tu sǎ-mi vii în vânt ca puf de pǎpǎdii şi sǎ nu ştii şi sǎ nu fii? De-adevǎrat, fǎrǎ de nume, la tine-n gând e-o altǎ lume: nevizitatǎ. E cineva sǎ mǎ îndrume. Mi-o aratǎ. Nu îţi trecea nimic prin minte? Pǎmântul nu-ţi pǎrea fierbinte? Dezleagǎ-ţi caii, zmeii, zbori cuminte! Ai venit prea târziu! Îţi pot da iluzia cǎ eşti verde, pustiu! Pare, nu e adevǎrat! De la distanţare te-am uitat! Credeam că ne-am pierdut, ceva ca o tornadă, ȋntr-o poveste fără coadǎ cu vânt, nori, praf, ceaţă, pe o stradǎ. Fii liniştit! Inima mea te salutǎ de sub zǎpadǎ neştiutǎ, mutǎ. Ştiu eu! Ce dacǎ tu nu ştii! Vin sǎ mǎ încǎlzesc puţin lângǎ mirarea ta, sub un mǎslin. Sǎ vin? Mi-e dor sǎ vorbesc iar cu tine o iarnǎ, sǎ-ţi ascunzi în tǎceri stelele, inima, ochii! Zǎpada sǎ cearnǎ… De eşti aşa-nţelegǎtor o fi cǎ şi tu ai vreun dor. E boala tuturor! Drumul meu nu era şi al tǎu. Insuportabile, distanţa, arsura crescând, dureau rǎu! Îţi pasǎ ce-mi doream eu? O piatrǎ din munte, o ploaie din stele, inima din zmeu. Preferam sǎ fi fost cuvintelor de sticlǎ fierbinte, fǎrǎ de rost! Absentǎ prezenţǎ, cât eşti de anost! De fapt nu voiam de la tine mai mult decât aveam: povestea în care eram. Trebuia sǎ-ţi fi spus despre visul din vis şi nu puteam. Nu trebuia sǎ te pierd, sǎ te am şi te goneam. Uit, nu mai ştiu. Eu… tu eşti vinovat, viu? Eşti când o pasǎre, când un cuvânt. Când zbor cu tine în gând, când te ascund. E-atâta poezie-n ochii tǎi şi stele, de-mi rǎsucesc în gol, în ranǎ, cuţitul, spada şi o cheie! Ascundeai un trecut de temut. De fiarele tale sǎlbatice, închise, am aflat, am ştiut. Treci înspre mine dus-întors, trec înspre tine în gând, pe jos. Ne ţine-n viaţǎ o speranţǎ, un eros. Trebuia sǎ mǎ iei, nefericite, la tine, sǎ mǎ laşi sǎ uit, sǎ mor sau sǎ mǎ faci bine! Ai aripi! Îţi e greu sǎ le-ntinzi? Supunerea, frica nu preferi sǎ le dai, sǎ le vinzi? Nu mai ştiu ce sǎ-ţi spun. Poate tu ai ales drumul drept, drumul bun. Te-am rǎsfǎţat ca pe-un gutui, în roz şi gri culori gǎlbui. Zǎpada strânsǎ-n cǎrţi nu place nimǎnui. Şi dacǎ mǎ pierd alergând din trecut şi dacǎ la celǎlalt capǎt nu va fi nimeni, nimic de fǎcut? Nu îmi ajunge noaptea, timpul, nici hârtia, sǎ scriu sǎ ai întreg tabloul, caldǎ poezia! Iar dacǎ nu ai exista tergiversând, pierdut pe undeva, te-aş proiecta, te-aş inventa! Ca ȋn poveşti, la celălalt capăt ne vom vedea, ai sǎ mǎ gǎseşti! Umbra ta înseamnǎ o mie. Mi-e dor sǎ fim iar, sǎ fiu vie! Sǎ pǎstrezi şi pentru mine ceva din iubirea infinitǎ o sintagmǎ, o lacrimǎ, o strofǎ, o acadea! Ştiam atâtea despre tine: cum urci un munte, râzi, plângi, c-alergi s-ajungi la mine! Sǎ vii într-o zi spunând cǎ nu îţi pasǎ de semne, de stele, de noapte, de preţ, de poezii. De a rǎmas din visul meu o mânǎ de cuvinte, e cǎ la tine vin mereu în gând şi gândul nu mǎ minte! Ce dacă se întuneca? Îţi puteam vedea stelele, teama, atinge negura, inima. Şi ce dacă nu te pricepi? Lumina, distanţa le percepi! Nu-mi stǎ-n putere sǎ te chem departe de toate şi mǎ tem cǎ pânǎ la urmǎ frunze, umbre, râme suntem! Eu care scriu cuvinte în neştire, în gând, în vis şi pe hârtie, mă tem să nu cutremur cu vrerea vieţii mele sorţii! Era important, ceva ce nu ţi-am mai spus! Eram ca pe vremuri noi: tu, eu, el, la apus. Poate trǎiesc în poveste doar eu, de ajung la balaur, la merele de aur, peste mǎri şi ţǎri, prima, mereu! Spune-i sǎ ştie cǎ pot la infinit sǎ trec de curcubeu! Deşi nu sunt greşite în felul lor, regulile sunt fǎcute a fi încǎlcate mereu. Acesta e şi rostul. Restul e deşertǎciune, zmeu! Aş vrea sǎ-ţi vorbesc dintr-o tâmplǎ o iarnǎ. Lasǎ deschisǎ ca poartǎ o ranǎ! Strigǎ, mǎ cheamǎ! Cât mai dureazǎ, cam cât? Pândesc un cuvânt, un gând al tǎu cald, oricât. Te-am legat în versuri, ţi-am întins o plasǎ. Te-aş cuprinde, ridica. Mǎ lasǎ! De ce am ales sǎ fiu tristǎ? Şi tu şi iubirea sunt poveşti, nu existǎ! Nu mi-ai adus nimica frumos, ceva mic, potrivit: o aţǎ, un os, strǎine din vis, mofturos! Auzi cum plouǎ? Nu ai vrea sǎ existǎm pe o stea, pânǎ la primǎvarǎ? S-o putea? Scrie clar, e poezie, ai traseul pe hârtie: infinitul e al nostru! Dar tu nu crezi c-o sǎ fie! Nici nu ai vrea sǎ poţi veni, nici ploaia n-o mai poţi opri! Târziu e! Nu te mai grǎbi! Putem salva ce e important: povestea, emoţia, prezentul restant. E-atât de simplu, doar un vers trimis de tine sau invers! Voiam sǎ crezi: doi e un univers. Poezia nu are sfârşit. Poveştile trǎiesc prin eroii lor adevǎraţi, de neoprit. Rǎmâi cu bine! Am planuri sǎ plec pânǎ departe o zi, un ceas, un timp, o noapte. Îţi aminteşti cum ploaia vine? Eu aş fugi dar nu exişti, scriind ajung la tine! Mai ştii cum erai? Ţi-era frig de tǎceai! Iubirea nesǎtulǎ o ştiai! Văd mai departe. Ce existǎ dincolo de ochii ameninţător de orbi, de ciocolată? Albă-amăruie dragostea adevǎratǎ! Simţi? Muzele ne trimit inspiraţia. Împreunǎ am gǎsit veşnicia, rǎspunsurile, cheile, vibraţia. M-am vindecat. Nu mai aştept. N-ai rezista! N-ar fi-nţelept! Nu ai risca, nu mi-ar pǎsa, sǎ-mi sarǎ inima din piept! Când ai iluzia fericirii în gând, laşi totul şi fugi disperat dupǎ ea, în vânt! Eşti în puterile mele! Am pentru ale tale circuite, reţele, un fior, un fulger primit de la stele. Ai ales întunericul, necuprinsul sǎ le împǎrţim. De ce, fǎrǎ nume, nu e timp sǎ vorbim? Era mai mult ca sigur cǎ nu te cunoşteam. Dintr-o altǎ viaţǎ? Nu îmi mai aminteam. Un mare pustiu m-a cuprins şi-am cǎzut în patima unui mirabil, pe hârtie sǎrut. Cui sǎ spun cǎ din tǎcere umbrele-ţi prind glas, putere? Cui sǎ cer şi ce anume când ce vreau nu are-un nume? Umbrǎ a mea pe drumul spre casǎ, nu ţi-am spus încǎ? Aleargǎ! Mǎ lasǎ! De câtǎ vreme, tu nu ştii, mǎ arde gândul cǎ n-ai fi, cǎ aş gǎsi în tine un pustiu sau verzi câmpii! Mulţumesc pentru rugǎciune! Ştiu cǎ auzi, vezi. Muza totul îmi spune. Mǎ fǎceai sǎ mǎ simt aproape iubitǎ, mai presus de griji, timp, o falezǎ de valuri izbitǎ. Era nevoie de luptǎ mereu: sǎ nu adorm sǎ mǎ trezesc pe teritoriu necunoscut, în mintea ta, zmeu! De unde acest elan de-a scrie, de parcǎ altǎ iarnǎ, doamne, n-ar mai fi sǎ fie? De la distanţǎ, atâtea vise mor, dar tu nu ştii: se poate vindeca, trata, muri de dor! Cu timpul m-am mai liniştit. Te voi ajunge! Nu mai e mult pânǎ la infinit! Aş putea sǎ-ţi las o carte? E ceva-n neregulǎ în toate! Şi e târziu. Hai, sǎnǎtate! Ţi-am trimis cuvinte aşezate frumos, sanguine. Lasǎ-le sǎ se limpezeascǎ, învaţǎ-le sǎ trǎiascǎ, singure sǎ se facǎ bine! Parcǎ ni se-amestecǎ paşii! Mi-alergi prin poezii şi poate într-o zi-mi vei şi vorbi! Eşti o versiune a mea sǎtulǎ de vorbe, zgomot, rele; de catifea. Am pus apǎ, stele-n fântânǎ. Oi bea? Ce sǎ-ţi mai spun sǎ nu doarǎ? Vezi fluturi? Sunt vise ce zboarǎ! Fǎrǎ noroc, ia-mi inima, fǎ-o arcuş pe-o vioarǎ! Întorc capul dupǎ tine mereu. Minte-mǎ cu iluzia cǎ mai avem timp, zmeu! Viziteazǎ-mǎ-n fiece zi la amiazǎ sau mǎ viseazǎ! Urcǎ, coboarǎ încet sau gonind, pe un nor sau o razǎ! Poartǎ-mǎ ca pe un infinit: la braţ, la butonierǎ, la pǎlǎrie, în gând, la nesfârşit! Poartǎ-mǎ ca pe un cuvânt nerostit, între plus şi minus infinit, când visezi, alergi, când te mint! Te declar aripǎ, lacrimǎ, piatrǎ, flacǎrǎ. Dorul de tine mǎ apǎrǎ. Nu poţi lǎsa povestea fǎrǎ de sfârşit! Dorinţa, timpul ţi s-or fi oprit? Sǎ nu dispar fǎrǎ sǎ fi vorbit! E târziu! O searǎ rece. Dau drumul umbrei. Sǎ plece! N-aş şti ce sǎ-ţi spun, nici sǎ te privesc, deşi am ajuns la marginea lumii sǎ te gǎsesc! Atât cât am vorbit în gând este speranţa pe pǎmânt! De-ar fi ca sǎ te vǎd, ar fi în vânt. Pânǎ la urmǎ, ce conta cu adevǎrat, dincolo de risipa de cuvinte în care ne-am mǎsurat? De ce nu e destul şi vrem mai mult? Aştepţi demult. Te temi de ceva minunat! E timpul sǎ ieşi şi nu-mi mai trimite gânduri de bine din pat! Eşti hotarul, verdele din sângele meu. Îţi e teamǎ sǎ înfloreşti iarna, toamna, mereu? Nu gǎseai nimic? Nu e de mirare! Lumea pentru noi e micǎ, cerul cu stele, prea mare. N-am gǎsit o poezie sǎ-ţi spun cum mi-ar plǎcea mie, nici cuvinte potrivite, nici hârtie. Spune-mi ceva despre zǎpada de-afarǎ! E târziu sǎ ies, sǎ vii, sǎ fim iarǎ! Mâine îmi vei fi ivire, între nori o stea subţire. Vinǎ! Vii, venişi, iubire? De soare sunt feritǎ, o-mpǎrǎţie-n vrajǎ! Ca un sǎrut, o palidǎ foşnire, m-ar învia în treazǎ. Îmi place când eşti trist. Dorul, arsura, distanţa mǎ fac sǎ exist. O poveste, o dragoste mare e aproape de tine - sau mi se pare - fǎ loc, curat şi luminǎ! Ştie sǎ vinǎ! Se-anunţǎ frig. Dǎ-mi drumul la o mânǎ! Ştiam ce fac, ce-o sǎ se întâmple iar! Nimic adevǎrat. Pe mâine, dar!

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles