Colecția de zmeie

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ierarh Nicolae
ISBN 978-606-30-3343-8
Anul publicării 2021
Format eBook Comercial
Nota 4.79 (33 voturi)
Acordă o notă

 

Prin calea ta treceau cǎlǎri cuvinte, vise, întâmplǎri, fǎrǎ ecou, fǎrǎ urmǎri. Deşi e totul greşit sau invers, pot spune ceva fǎrǎ sens, în vers, îţi pot opri stelele deşarte, în cǎdere, din mers. Pentru adevǎrul din inima ta rǎscolesc munţii, apele, pǎdurea, planeta. Dacǎ n-am fi decât un nor? Dacǎ din frunze-am face un cor? Dacǎ ţi-aş spune cǎ mi-e dor? S-a întâmplat ceva din cer: în urma mea vii efemer c-un nor de stele şi poeme la rever. Cǎlare pe un cal mereu se prefǎcea trecând un zmeu… De-o sǎ te împiedici, n-am fost eu! Îmi aminteai de viaţa mea din vis, de trecut, de paradisul promis neînceput. Verde zmeu coborât din poveste, iubire din cer ai adus? Nu mai este? Ce amǎgiri, ce desprimǎvǎrare, ce rǎni de pietre, cicatrici în mintea ta, cicoare! Ce farmec, nǎlucire, atâta toamnǎ, risipire! N-ai dǎrâma un zid dintr-o privire? Am nevoie de un zmeu în gând, în sertar, în spatele meu. Om sunt şi eu! Îmi place sǎ cred cǎ eşti o pasǎre. Am pentru tine ceva important: nu bani, nici mâncare, o mânǎ de stele, l’enfant! Nici nu mai ştiu cum te mai simţi! Nu te întreb, doar strâng din dinţi. Sunt groaznic iar de fericit, ai sǎ mǎ minţi! Nici nu mai ştiu pe unde eşti! Nu te întreb, ştiu din poveşti. Sunt groaznic iar de fericit, n-am alte veşti! Nici nu ştiam pe unde stai! Nu te întreb, o fi în rai! Sunt groaznic iar de fericit cǎ existai! Nici nu mai ştiu cui îi vorbesc! Nu te întreb, de te gǎsesc. Sunt groaznic iar de fericit! Glumesc! Numai în gând pot sǎ te plimb. E-atâta treabǎ şi-n Olimp? Nu mǎ puteai opri un timp? N-am sǎ mai ştiu sǎ mǎ întorc de-ai sǎ mǎ laşi în calea ta lactee, în neiubirea ta, idee! Pentru cǎ nu ştii sǎ iubeşti am decis sǎ te trec din visul visat într-un alt fel de vis. Sǎ te iau de mânǎ, mai precis! Îmi place sǎ cred cǎ pentru tine nimic nu e greu: împingi uşa şi gata, eşti zmeu! Ne vedeam la marginea lumii alergând ca prin vis. Aud ce nu-mi spui: apele tale curgǎtoare cǎzând în abis. Plouǎ cu lacrimi de la o mie de zmei, peste pǎduri, vǎi, lacuri, în ochii mei. Pe zmei nu îi poţi ocoli, nu îi poţi apǎra. Trebuie sǎ te lupţi cu ei, pe limba lor, cumva! Te-am lǎsat sǎ faci cum vrei! Mǎ pot opune doar la zmei! Eşti eroul meu neînfricat, dezorientat! M-ai speriat! Am visat! Nu arǎţi a iubi mereu! Am ajuns prea târziu sau nu îţi place cum scriu eu? Fac ce mi-ai cerut: bat câmpi şi mǎri, necunoscut, trǎiesc intens, nu dorm, discut. Pradǎ unui avânt pǎmântesc, nelumesc, viscolit te visez, te gonesc, te doresc. Cu timpul îţi aminteşti ce n-a fost, rǎscolind în cenuşǎ cuvinte, fraze, înţelesuri fǎrǎ de rost. Pe viaţǎ şi moarte e vorba de o singurǎ luptǎ: angoasa din noi ce ne desparte. Iubite, eşti o pǎrere, la nesfârşit o cǎdere, grǎdina cu stele, livada cu vişini, a mea sfâşiere! Şi tu te-ai schimbat: din muritor rezervat, în zmeu flǎmând, disperat. Îmi ceri mult: ceva asemǎnǎtor fericirii adusǎ la absolut. Cu timpul n-am sǎ devin mai blândǎ cu tine nicicum! Zmeul din vis e fum! Puteai culege trei zâne cu tine! Puteam alege sǎ mǎ fac bine. Un trecut nepetrecut poate-n viitor sǎ vinǎ, doar sǎ treacǎ-ntr-o maşinǎ… De ce te întâlneam mereu? Sǎ nu uit a lupta c-un zmeu? De ce am asta-n capul meu? Şi-n valea ta e frig, a nins? În mintea mea e-un lup învins. Nu ai gǎsit? Mai cauţi? E mic-a lumii sferǎ? Mai ai în gând ca ranǎ o aprigǎ himerǎ? Nu poţi gǎsi un alfabet, un colţ de stea, un mod concret sǎ faci sǎ zboare un sonet? Erai luminiţa, o nǎdejde primejdioasǎ prin care viaţa cǎpǎta sens, vicioasǎ. Ştiam ce aveam de fǎcut, cum trebuie sǎ lupt cu un zmeu de temut: te prefaci cǎ nu-l vezi, îl laşi în scorbura lui neştiut. E prea târziu sǎ port un rǎzboi, sǎ te laşi iubit, sǎ ne-mpǎrţim la doi! Au umbrele lungi; şapte capete în şapte limbi, toate de zmeu, şuierǎ, îşi vorbesc în capul meu. Sunt ca-n şah, un nebun risipind cuvinte desperecheate, fum. Nu am nevoie de odihnǎ, pot alerga cu tine în gând oricând! Faci parte din viaţa mea. O mânǎ de flori din stele ai adus în ea. Era frumos sǎ te oferi ca ceai într-o ceaşcǎ sub formǎ de inimǎ, cum erai! De ce mai treci prin visul meu, o prea fecioarǎ ca un leu? De ce îmi e dor de-o umbrǎ rea, mi-e dor de ea? Pe limba lui, rǎul era bun, putând schimba în vis tǎcerea, noaptea, distanţa în paradisul promis. Eram la capǎtul acestei lumi. Ştiam cǎ nu te poţi opune atracţiei unei luni! Mai mult decât orice pe lume mereu mi-am dorit în minte un zmeu sǎ am cu cine vorbi şi eu! Trebuie sǎ-ţi spun ceva ce nu-mi dǎ pace… Dar tu nu eşti curios, orbit şi nici tenace! Iubirea mea de astǎ varǎ n-a fost deloc treabǎ uşoarǎ! Dacǎ mǎ supǎr, o chem iarǎ! Prima mutare e sǎ-ţi alegi o cǎrare, sǎ-ţi dai o şansǎ, sǎ-ţi rǎspunzi la-ntrebare. Eu am fǎcut-o: am sǎdit salcâmi şi-o floare în mintea ta zornǎitoare... Alungarea din paradis nu a fost îndeajuns. Ai nevoie de o iubire nouǎ, uimitoare, ţi-am zis! Nu ştiu cum erai: parte din vis, lunǎ plinǎ, far în ruinǎ, gurǎ de rai? De unde te-ai dus, între punctele cardinale, trimite-mi înapoi minţile, cu puterile tale torenţiale! Probabilitatea de a fi în vis pe-o terasǎ, cu fiecare zi e mai joasǎ. Ce motiv existǎ mereu de te întorci, vorbeşti, creşti în capul meu? Cu lingura amestec prin a ta fericire. Am pe degete vânare de vânt, amǎgire! Mai avem de alergat, de învǎţat. Sfârşitul se lasǎ ca trǎsnetul: aşteptat. Existǎ viaţǎ dincolo de vis, în care, fǎrǎ sorţi de izbândǎ, te-ai fi putut lǎsa împins. Dacǎ va fi sǎ fie, cu tine sǎ împart vreo poezie? Parcǎ te strig şi câinii mei te latrǎ, parcǎ ai fi legat în pod şi eu de poartǎ! Sunt date-n douǎ, pentru cine întreabǎ! Ia-le tu, mǎ duc, am treabǎ! Pe fǎt-frumos, cu tot cu calul lui viteaz, am sǎ îl spǎl cu apǎ din Olt pe obraz sǎ vǎd dacǎ-i aievea, doarme sau e treaz? Unde mǎ doare cǎ nu ştie sǎ zboare… Unde te duci sǎ vin şi eu atunci? Ar putea fi mai rǎu: aparent liniştit, oceanul ţi-o fi un ţinut stâncos, pustiu, un hǎu. Sunt la tine pe stradǎ. Aştept amnezia, tristeţea sǎ-ţi treacǎ, ochii sǎ vadǎ. Şi dacǎ uiţi orice cuvânt? Şi dacǎ treci de-un amǎnunt? Şi dacǎ-ntreagǎ nu mai sunt? Şi dacǎ iarbǎ-mi creşte-n gând şi dacǎ-ţi pleci urechea la ce-ţi cânt şi dacǎ tu n-ai fi un sfânt? De-ai fi un zmeu de-adevǎrat, m-aş face râu, în pat n-aş sta, coşul cu stele ţi l-aş rǎsturna! Nu ai sǎ poţi la infinit fugi de soarta ta, îţi zic, eu sunt acvariul, peşte mic! În nebunia mea de-a-ţi spune sunt şi mai rele şi mai bune! Mai bine ne-am striga pe nume! De o sutǎ de ori sau de douǎ mi-am spus c-am sǎ-ţi dau inima neagrǎ la câini pe din douǎ, smulsǎ cu mâinile mele amândouǎ! Dacǎ va trebui sǎ mor de distanţare sau de dor, am sǎ te iau cu mine, nor! E-un multivers incendiat în roşu, mov şi gri, în care totul e pe dos sau şters, nu cum aş vrea sǎ fii… Ignoranţa ta mǎ hrǎnea. Adorm flǎmândǎ cu ea. Sunt lucruri pe care nu le ştii. Întreabǎ-mǎ de arsura deschisǎ, de zarva din hârtii! Sunt lucruri pe care nu pot sǎ le fac: sǎ te strig, sǎ te chem dupǎ bunul plac. Ai loc în memorie, ştiu eu! Cuvintele arse încap la tine mereu. E şansa ta de a lupta ca zmeu! Deşi tu nu fǎceai nimic, la tine ajunge orice plic. De ce-ai permis? De ce-oi fi scris? Cum am pierdut, cum m-ai bǎtut? Hoarde de zmei devotaţi se luptǎ-ntre ei, în minte la mine scǎpaţi. Ne-au rǎmas atâtea porţi de trecut fǎrǎ chei! E timpul! Treci sǎ mǎ iei! Viaţa parcǎ nu mai e viaţǎ! O privire mǎ îngheaţǎ: a zmeului scǎpat fǎrǎ de aţǎ. E un fior din stele, o chemare, dârdâi de frig, iar mi se pare cǎ vii, mǎ laşi sǎ te ating, cǎ mergi pe mare. Ridicǎ-ţi fruntea, ochii! Învii, zbori, te apropii? Tu care aveai toate rǎspunsurile, de ce-ţi ţii închise cutiile Pandorei, drumurile, porturile, visurile? Iubite zmeu rǎnit în zbor, c-o aripǎ luptând şi chior, te faci cǎ nu mai poţi, de dor! Un pas cât o secundǎ ne desparte. Este târziu, pustiu, ţi-e fricǎ poate? Nimeni nu-ţi spune, lumea ştie: te-am ţinut strâns şi-am mers aşa cu vitejie. Ai trecut, se pare, prin mintea mea de nori şi-acum e soare! Aş fi vrut să dau năvală, să-ţi risipesc lumile imaginare! E posibil să trăieşti cu ochii închişi? Ce nu înţelegi din visul meu? Fǎceam tot ce îmi sta în putere dintr-o mistuitoare iubire, mereu. Mesajul era clar: mi-era dor de tine, de mine cândva. Nu mǎ-ntreba! E temporar! Voi spera în zadar. Am de la tine ceva în care nimeni nu mai credea: arsura ruptǎ din stea. Deşi nu înţelegi nimic, parcǎ m-aş fi oprit în vis un pic, cât sǎ te-mpiedici, vreau sǎ zic. Te gândeşti la ceva nesǎbuit? Zmeu nefericit, pari de neclintit! Starea de negare arunc-o în mare! Ce te-a istovit? E de neiubit? Mi se nǎluceşte câteodatǎ cǎ alerg, înot, dau roatǎ. De unde senzaţia asta minunatǎ? Ca sǎ-mi colinzi prin univers, ca sǎ îmi bântui al meu vers, cine te pune? Stai din mers! Cine te crezi? Îţi pare cǎ vorbesc altǎ limbǎ? Ia-ţi calul, vinǎ şi mǎ plimbǎ! De câte anotimpuri visele mi le-ai prǎdat! Spre cine caut? Am zburat? Şi-n calea ta e lunǎ nouǎ? Şi viaţa ta e datǎ-n douǎ? Am sǎ mǎ uit o vreme dupǎ tine, am sǎ aştept zǎpada. Poate vine… De ţi se vor usca toţi pomii în grǎdinǎ vei şti atunci cine-i de vinǎ: fantasma, o strǎinǎ! Nesomnul, îndoiala, lupta, pixul sunt modul meu firesc de-a trece Styxul. Era necesar, nu suferea amânare: voiam sǎ-ţi spun cǎ afarǎ e soare, creşte surplusul de cuvinte, viteza pulsează, dimineaţa ȋncepe mai devreme, lumea se strâmtează... Poeziile la vedere sunt nepotrivite, par cǎ leviteazǎ. Cineva te visa în vis foarte, te preschimba în nisip, în şoapte. Goneşti cǎlare. Cine te-ndeamnǎ, te cheamǎ, te mânǎ? O fi vreo zânǎ? Sunt cǎi îndepǎrtate ce duc în al tǎu rai, sunt râuri şi palate de care nu ştiai. Deşi joci rolul fantomei în opera mea, lipsea strǎlucirea de stea! Îţi trebuia multǎ iubire, o strategie, un cuvânt, sǎ îţi iei avânt! Mǎ gândeam mereu. În vis lucrurile erau diferite, fericite… şi eu. Nu îţi faci griji de câţi câmpi am bǎtut, de cât timp ne-a rǎmas de trǎit absolut? Doar ştiam drumul ce-n mare ducea! Încearcǎ, deseneazǎ-mi ceva! Nu puteam sǎ te pierd, sǎ mǎ-ntorc, sǎ te strig, sǎ te rog. Scrisul era singurul drog! Îţi spun poveşti tot timpul, dar nu mǎ urmǎreşti. Ce arme? În cuvinte poţi sǎ te rǎzboieşti! Aveai rǎspunsul ce mǎ putea îneca. Distanţa potrivitǎ ne salva. Voiam sǎ-mi explici ce nu putea fi explicat: fuga, cǎutarea, vocile, umbrele, arsura de nesuportat! În sertarele tale eu nu sunt nicǎieri. Mai bine deşert decât ploaie sǎ-mi ceri! În sertarele mele e razboi, cu lumea, cu stelele, cu tǎcerea din noi. Aştept în surdinǎ o umbrǎ seninǎ, o luminǎ sǎ vinǎ. E adevǎrat: oricare din cele şapte capete îţi poate fi retezat! Ai sǎ rǎmâi de jucǎrie, o caldǎ-rece amintire, vie, vibrantǎ o poezie! Din când în când mai vino într-adevǎr, spunând şi rǎspunzând: Ce searǎ! Ce faci? Cum este pe la voi? S-a desprimǎvǎrat afarǎ! Credeai cǎ nu existǎ zmei? Te-aş învǎţa chiar sǎ te lupţi cu ei! Credeai cǎ mai avem timp… Parcǎ mǎ tragi înapoi, parcǎ e varǎ… sau nu suntem noi? Înseamnǎ cǎ nu ai ales? Întreb munţii şi stelele-n cer mai ales… Îţi îndeplineam aproape orice vis; ochii, inima, gura doar sǎ le fi deschis! Ce ai devenit în acest timp? O mânǎ de flori, de talaj, de nisip. Eziţi sǎ spui ce ai nespus, nu crezi, nu pari sedus. Sǎgeţile nu te-au ajuns, nu te-au rǎpus. Aveam nevoie sǎ-ţi vorbesc despre ce vǎd, ce citesc. Ce se va întâmpla când n-om mai fugi? Cealaltǎ lume existǎ, ne-aşteaptǎ, cum ştii! Am aflat din vis despre puterile tale de zmeu paraleu mai precis. La sfârşit tu vei fi cel învins. Te-ai rǎzgândit? Toamna-i de vinǎ! În mintea mea vii pân’ la poartǎ, zmeu-luminǎ! O cǎruţǎ de stele am, o grǎdinǎ! Nu, nu erai de-adevǎrat, nu erai cel aşteptat! Mǎ faci sǎ te visez, tresar în somn, improvizez. Era o întâlnire întâmplǎtoare… Scânteile, frigul, vibraţia, mirajul nu erau de la soare! Trebuia rupt ceva în vis: pisica, tǎcerea, inima în care te-am circumscris. Nici tu nu mai poţi sǎ fii cum erai: o varǎ la munte, o mare sǎratǎ, un rai! Nǎscoceam mereu un pretext sǎ mǎ-ntorc, sǎ mai pun un cerc. Nu exista timp, loc. Am obosit sǎ mǎ joc, ca idee, în principii, cu foc. Totul e cum a fost scris: arsura, distanţa, paradisul promis. E îngrozitor ce gândeşti, cum râzi, nu asculţi, priveşti, cǎ nu faci nimic şi cǎ de noi te-ndoieşti! Din fericire calea este dreaptǎ! Împǎrǎţia, marea, munţii, atâta veşnicie, în ceruri ne aşteaptǎ! Ai sǎ cobori din munţi cumva, sǎ îmi ţii calea, umbra mea? Şi ne-om lupta iarǎ, zi de varǎ pânǎ-n searǎ, pânǎ zmeul va cǎdea lovit doar(ǎ) de cuvintele sferǎ trimise tangent la infinit, sǎ moarǎ… Spune-mi cǎ mǎ înşel, cǎ nu vrei, cǎ ştii! Ruptura nu-i nouǎ, de anotimpuri creşte, plouǎ… Eu câştig bǎtǎlii fǎrǎ sorţi de izbândǎ, nu bat drumul, ci câmpii dupǎ tine, pe-o lungime de undǎ. Te priveam ca pe un rǎsǎrit, ca pe un lucru preţios. Credeam cǎ ajung la infinit cu tine, pe jos! Sincer vorbind imaginaţia îmi juca feste, mi te aducea înmiit. Ai gǎsit cuvântul potrivit? Din ochi şi mâini puteam sǎ fi vorbit! Doar eu visez? Tu nu meriţi? Suntem diferiţi, himerici. O mânǎ de flori, un sǎrut de-o secundǎ ai la tine în undǎ. Ce motiv o avea sǎ le-ascundǎ? Pierzi când nu joci, reguli aspre-ţi invoci, te laşi prada mea de rǎzboi, te sufoci. Sǎ-mi cânţi ceva la vioarǎ! Fǎ-mi mintea roz, inima uşoarǎ! Ignorǎ distanţa, absurdul, bunǎoarǎ! Trebuia sǎ-ţi spun unde sǎ mǎ duci, ce voiam, trebuia sǎ ştii, sǎ fii pregǎtit, sǎ te uit, sǎ te am! Ai observat cǎ nu mai însemnǎm nimic, cǎ ne-am topit? Tot felul de lucruri ne-au înghiţit. Te am într-o carte, într-o vazǎ la geam! Mai bogatǎ cu tine eram! Ai vǎzut ceva ca un surâs vindecǎtor? Voiam sǎ-mi spui, sǎ-mi arǎţi totul de la început, cuceritor! Vino cum erai sau nu veni deloc! Dǎ foc, îndrǎgosteşte-te, îndrǎzneşte fǎrǎ echivoc! Astea sunt, dacǎ sunt, cuvinte în şoaptǎ puse la rând, pe limba ta de preasfânt. De acum nu mai conteazǎ nimic. Sunt în siguranţǎ la tine în folder, în plic. Dacǎ vreodatǎ ai sǎ vii, dacǎ ne vom putea privi… Dacǎ sfârşitul nu îl ştii? Stai cât poţi de departe, pune-ţi munţii şi apele-n spate! Voinţa, credinţa mea te vor bate! Pot muta munţii din loc fericit, pot duce cuvinte albastre la infinit, pot trǎi în visele tale, la nesfârşit. Nu erai destul de nebun sǎ-ţi doreşti ploaia de stele, poveşti! Ce-ţi spuneam? Nu e decât ce-mi aminteam, din altǎ lume ce apucam. Sunt puteri şi semne peste noi, de parcǎ ne-am pregǎti de iarnǎ, de plecare, de rǎzboi. Distanţa, arsura rǎmân. Poate nu era timpul lor! Cuvintele nu îşi aveau rost, de dor. Între noi se aşeazǎ timpul şi nu mai e nimic rotund, întreg şi simplu! Când se va întâmpla, când o sǎ se poatǎ, vei şti c-aştept sǎ îmi goneşti un nor, sǎ îţi deschizi o poartǎ. Poate te-ntorci într-o formǎ schimbatǎ, faci un ocol, dai roatǎ! Las o fereastrǎ neferecatǎ. N-am sǎ pot sǎ-ţi vorbesc la nesfârşit, nici sǎ fug cu tine în cer fericit; sǎ te ating pot, la infinit…

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles