Când  cei din  familia  Tănăsiu  au  luat-o  de-acasă,  Ileana era plăpândă şi subţire ca paiul de orz în bătaia vântului.  Deşi avea  douăzeci  şi  şase  de  ani  şi  pe  la  colţuri  babele  bârfeau (uscată, dar mofturoasăă… N-o să-i pună nimeni şa şi căpăstru. Rămâne  fată  bătrână.),  nu-i  dădeai  mai  mult  de  douăzeci. Semăna  leit  cu  mama  ei,  pe  care  însă  n-a  cunoscut-o,  şi-i moştenise şi dulceaţa din glas. Fiind singura fată din casă, moş Ion,  rămas  văduv  imediat  după  naşterea  ei  -  albise  în  clipa  în care  moaşa  din  sat  i-a  dat  teribila  veste  şi  de-atunci  toată lumea  îl  striga  moş  Ion  -  a  crescut-o  cu  blândeţe  şi  dragoste, cum  de  altfel  crescuseră  şi  ceilalţi  trei  fraţi  mai  mari.  Când începuse  să  vorbească  binişor,  povesteşte  mătuşa  Paraschiva, o rudă mai îndepărtată a lui moş Ion, şi n-avea mai mult de doi anişori, avea grijă toată ziua de Gheorghe, fratele ei mai mare cu  patru  ani,  cel  mai  mic  dintre  băieţii  lui  moş  Ion,  a  cărui minte şi grai întârziau să apară. Îl trăgea după ea prin ogradă, gol puşcă şi cu roiuri de muşte bâzâindu-i pe la nas, până când moş Ion se întorcea din islaz, la amiază, să le dea să mănânce.   Şi pe măsură ce timpul trecea, era tot mai sprintenă la minte,  iar  moş  Ion  era  din  ce  în  ce  mai  convins  că  ei  i  se dăduse  la  naştere  şi  mintea  celorlalţi  trei,  altfel  nu-şi  explica cum, la nici cinci ani, era mult mai matură ca fraţii ei - desigur, aici nu-l includea şi pe Gheorghiţă - care erau cu peste cinci ani mai  mari  decât  ea.  Pe  la  şase,  şapte  ani,  era  deja  stăpâna casei. Chiar dacă era firavă şi lipsită de putere, era ageră şi iute ca argintul viu.