Ţi-am măsurat absenţa, nerostirile, spaţiul pustiit, te plimb prin galaxii... tot ce se întâmplă e semn de iubire. Am visat prea departe, ard lumile mele. Cum să uit, cu cine aş mai vorbi şi tu cu cine ai rătăci? Am încercat, te-am desenat în spirală, în cercuri de ceară, mai mult nor, noapte, smoală. Cum să te iubesc cu auzul, fără să te găsesc? Cum să mă iubeşti cu privirea, fără să mă striveşti? De unde lumina căutând din ce parte vii, de unde rătăcirea ascunsă privirii, tu ştii? Mai oarbă ca niciodată am ȋnceput să fiu! Despre ce n-a fost, am lăsat scris. Te-am învăţat să trăieşti orbitor, ca o hiperbolă, ca un curcubeu, ca un izvor, dincolo de timp, de noi. Eşti spaţiul în care alerg, lumea purtătoare de mistere. Te-am contractat cât să-mi încapi în piept; o stea, un vers, un ocean. Mi-ai ȋntors timpul ȋn neorânduială, trecând nepăsător cu anii tăi lumină! Mi-ai lăsat pustiul de dor vălurind, cuvinte fără sens ȋnşirând şi toamna altfel, rătăcită ȋn munţi, desfrunzind…

Ne-am lăsat într-o veneţie de apă. Ţi se pare absurd, crezi că e înţelept? O fi rău, o fi drept, crezi că sună firesc? Ţi-am promis cerul întreg! Dacă eşti o hologramă, dacă mintea mi-a luat-o înainte? Totul e o farsă, un décor… De unde acest elan nebun? De unde întrebările îmi vin? Ne-am intersectat c-o nebuloasă trecerea? De când am început să vorbim în eter, în somn, în zbor, în gând, efemer? De unde primăvara asta, mie?  De ce acum iluziile cristalizează toate?

Unde aduni tot ce nu-mi spui: întâmplări neîntâmplate şi ploi de pe drum? Ţurţuri de ochi cu totul şi cu totul de gheaţă… Tăcerea nu mai înseamnă nimic. Zbor până la tine şi înapoi, în deşert, în fiecare zi. Bine, nu vorbi, dar există undeva, ascunzându-mi spaimele, zmeiele, lumea de flăcări, vrerea din sânge, durerea din tâmplă, jalea nebună… Ce-om căuta noi în viaţa asta sumară? Te văd şi nu ştiu eşti viitor, înger căzut, pământ văzător, cuvântul pierdut? Când vii şi te duci din gând în poezia trecătoare, arzând fericit ca o floare, cuvintele intră în stare de ninsoare. Doar şapte mări ai mai avea şi şapte ţări, s-ajungi la ea... Ai rămas vag străin, vag pustiu, parcă ningi, parcă strigi. Te porţi ca un muritor în afara timpului absolut trecător: nu poţi fi ucis în cuvinte, decapitat de un dor… Ce mai război şi ce singurătate! Ce-a mai rămas din noi, câtă dorinţă? Mândră ca ploaia, frumoasă ca marea, fierbinte ca vara, departe ca zarea - gura ta! De ce asta mie mi-ai face? Ştii acum să schimbi o palidă zvâcnire, în iubire? Să mă salvezi şi să fugi, de o fi să te pierd!

Ai risipit o dâră de sentimente necunoscute. N-ai ascultat nimic din ce ţi-am scris! Alege tu ce vrei să fii! Nu orice iubire e albastră! Plouă. Simţi? Vinovat, vag, mărunt, din urmă, până la nori de mult. Mi-ai făcut loc în gând? Lasă-mă jos! De unde vii, descurajat? Trebuia să mă fi găsit mai demult… Fugi prin singurul meu vis. Ce ţi-ai fi dorit din marea de cuvinte ce te-au iubit? Decorativ e tot ce ţi-am scris, ce mi-am imaginat; irepetabil, debordant. Să te fi lăsat să mă fi uitat! Ai putere şi aripi să pluteşti iar! Era bine să fi existat! Destul cu iubirea! Renunţă şi tu! Cât vezi cu ochii, pământul e al tău! Du-te de-acum! Umbra îţi curge nefiresc. Nu îţi voi putea preface frigul din privire în senin.

Forma contează! Ai ieşit din blocul de piatră. Eşti opera mea în alb, un munte de tristeţe, un vis frumos. Te voi pierde în această alegorie! Într-un timp iluzoriu, aiuritor, te-aş fi agăţat la rever, la palton... Încearcă din nou să arzi, să zbori! Nu eşti singur: vârtejuri de frunze îţi ridic şi ploi albastre pentru tine, simţi căzând? Vei iubi mai mult! M-am amăgit, dar am făcut loc de sperat! Cine te va salva de te vei destrăma, ars de iubirea nerostită, irosită ȋn care nu crezi? Mă laşi să curg aglomerat, verbal, prin spaţiul virtual. Nu am nevoie de pământ! Să-ţi scriu, ies direct din asfalt, în vânt! Că ajungem în iad, că ajungem în rai, ori pe unde va fi, să treci într-o zi, ca haosul primordial, ca ordinea divină, o durere, un strigăt, un gol fără vină. Cine aş mai putea fi eu? O resemnare… De ce nu vrei, de ce nu stai, cerul şi pământul să împărţim egal? Dacă ai avea şi cuvinte, câtă iubire ai în aripi, în sânge, în minte, nu ai răscoli mai adânc, mai firesc, mai fierbinte? Te bucură timpul crescut până în cer? Stelele sunt prea departe. Uită de ele! Totul stă scris.

Nu crezi că am scris destul? Pentru mine nu mai contează dacă adaug ori distrug. Nu ar fi timpul, de bună voie să uit? Acest pariu cu viaţa l-ai câştigat tu. Mai poţi fi fericit ani întregi, zile, ore! E suportabil. Mie mi-ai oprit timpul. Pentru asta te iert. Am să te las dincolo de timp şi de moarte, poate în Olimp sau într-o carte. Ieşi vreodată din zid, să te umpli de lumea din jur, să te văd, să te simt?

S-a întâmplat, m-am speriat, am răscolit, am răsturnat. Erai doar oglindire, penumbră, morgană. Asculţi? Plouă mult. Puhoiul ia tot. Să nu răspunzi! Umbrele ni s-or întoarce în scoicile lor.

Sunt mai bogată cu o dragoste, dar tu, pierdut ca o rimă, nu ai nevoie de ȋnger păzitor, în urmă…

Ai să mă iei în serios? Te laşi să mă rotesc în jurul tău? Suntem pe fundul mării sau pe uscat? Nicăieri o aripă, o barcă, să ne ia către larg! Poate nu prevesteşti nimic din scufundările ce stau să te atingă… Pe tine nu te ajunge nicio lacrimă, iluzie, strigare, umbră din larg? Sunt cometă peste cerul tău. Aş coborî să te alerg. E numai voinţă. Logică, regulă, nu e. Du-mă de mână! Din aproape în aproape, am să mor. Tăcerea se întinde întreagă, peste tot. M-am închis în ochii tăi! Mai lasă-mă să cred că se va îmtâmpla ceva. Va fi întotdeauna loc de o iubire fără sens şi fără de măsură. Aş vrea s-o văd în ochii tăi: o pulbere de stele în rotire, neîmblânzită poezia…

Iubirea îţi curge grăbit printre degete, timpul şi gerul, mie rimele imperfecte, nisipul şi cerul…

Am să-mi adun toate greşelile pe o insulă sau ȋntr-o carte. Avem un ritm, un destin, o geometrie anume: împreună să veşnicim. Două octave apropiate, două orbite desperecheate, două iluzii ȋmbrăţişate, două pustiuri răspulberate, de mână prin carte…

Noi nu am depins de lucruri. Pot să te strig, poţi să mă chemi la nori! Curând ecuaţia se va rezolva de la sine. Voi respira iar normal. Mă voi face bine. Ne vom vedea dincolo de viaţa asta fericit muritoare. Te voi găsi sub o formă desăvârşită de cub, de inimă, de lacrimă. Cuvântul şi tăcerea ȋngemănate, iubirea cu marea, ţi le las ţie. Fără întoarcere e drumul de cuvinte!

Iosefina Schirger