Așa cum precizează titlul volumului, vorbim despre două teme - război și reflecții, dar o singură abordare - profunzimea.

La o primă și imperfectă lectură, făcută în online, aș remarca scriitura din inimă, din respirație, din oftatul de dimineață în fața începutului unei noi zile, din bucuriile și deziluziile unei vieți obișnuite, din visul cu care te legeni către apa somnului și speranței. Uneori, și cine nu a simțit asta? Te încearcă spaima că viața e copy-paste, că ai bifat o zi, că mergi la culcare și te vei trezi tot „ieri". Numai că autorul este în universul zilei, cu tot ce înseamnă asta: nedreptate, război, posibilitate și întâmplare, relativ și absolut, moarte, frământări lăuntrice, întrebări fără răspuns.

Există un tragism în versurile lui Horia Ciorecan, o realitate dezvelită cu luciditate, caracteristică poeziei de inspirație existențialistă.

Dar să-i dăm cuvântul autorului, si am ales, pentru exemplificare, un pasaj la întâmplare:

„Războiu-i tot ce nu e pace, e de nepronunțat cuvânt,/Războiul e supremul rău, aduce iadul pe pământ./Nu e nimic bun în război, să-l ținem deci etern departe,/Războiul este doar pârjol, războiul este plâns și moarte...“

E o poezie care își cheamă cititorul, îl invită la un dialog interior, vorbind despre sensuri și stări, pe un ton motivațional-meditativ, însă lăsând răspunsurile, alegerile, să și le caute fiecare...

De remarcat simțul artistic înnăscut și nu artificial, sensibilitatea care ajută autorul să nu alunece spre o anumită modă poetică, să nu folosească garderoba kitsch-flamboaiantă, machiajul verbal strident, limbajul modernizat, romgleza, barbarisme lingvistice. Și-a așezat cartea sub zodia vieții trăite, sublimată emoțional, o armonie și o știință a cuvintelor, simțământ omenesc, nuanță a firii, labirint lăuntric.

Am citit undeva că poezia vine „să ne salveze" dintr-un mediu care transformă banalitatea în monedă curentă, și mi-am amintit această „profeție", răsfoind cartea lui Horia Ciorecan, o carte cu o trăire poetică parcă în răspăr cu modernismul prezentului.

Din inimă și respirare par să curgă poemele din acest volum. De aici, neliniștea, și, deopotrivă, cumva paradoxal, serenitatea, impresia că poetul știe, de fapt, răspunsurile, dar ne îndeamnă să le aflăm singuri, sau odată cu el.

„Nu zgomotele vieții, ci șoaptele fac visul,/Când îi privești pe semeni, în ei te oglindești,/De n-am vrea recompense, am naște paradisul,/Nu face vânt degeaba, furtună ai să primești.”

O carte îndrăzneață, provocatoare prin titlu. Un volum cu un mesaj adesea tulburător, o mărturisire despre lumea în care trăim. O lume în care, uitându-ne lăuntric, nu putem să rămânem indiferenți și să nu ne întrebăm: cum putem fi atât de plini de compasiune și atât de cruzi, atât de stăruitori și atât de repede cuprinși de disperare?!

Există, totuși, o notă de optimism în versul lui Horia Ciorecan, care ne dă speranța că nu e totul pierdut:

„O sută, doar de lucruri/Sunt rost de fericire,/Sunt micile săruturi/Schimbate în iubire.“

Roxelana Radu,

Jurnalist, publicist, realizator emisiuni TV.

Membru UZPR