Unul spre altul

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ioan
ISBN 978-606-9600-41-2
Anul publicării 2021
Format eBook Comercial
Nota 5.00 (4 voturi)
Acordă o notă

 

Eu ard aşa cum arzi şi tu şi îmi e frig aşa cum ţi-e şi ţie. De aceea întreb: cum s-a născut atât amar de poezie? Suntem străini pe nişte străzi. Pământul care suntem nu ne e destul. Scriu aproape fără voia mea. E un joc trist. Ştiu. Cum se întâmplă toate aceste? Parcă eşti altfel! Nu ştiu cum… Şi în tăcere e-o poveste! Şi între noi o fi un drum! Suntem doi oameni obişnuiţi pe o planetă neînsemnată. Să evadăm ştiu eu. Să fugim, tu arată-mi o poartă! Mai vino, vară, dinspre stele, mai vino, vară! Este timp! Ţi-am pregătit un coş cu mere. Nu te mint! El nu vrea să fie altfel decât este. El ştie ce-i iarna. Nu se grăbeşte. Ninge. Ninge disperat în visul meu, nu afară. Mi-e dor de tine, vară! Împing din spate cuvintele, tăcerile, dorul până le-o lua vântul, ne-om lua zborul. Am început să mă deprind cu tine aşa inconsistent, o energie. Nu m-a speriat tăcerea ta! M-am scufundat în ea. Mereu în taină tu îmi vii - nu pe alei, pe stradă. Îmi vii în poarta inimii ca nimeni să nu vadă. Tăcerea ţi-e primejdioasă ca şi pământul tău. Te preocupă să te baţi cu mine, zmeu rău? Unde, vară, mi te-ai dus? Mai aveam ceva de spus. N-ai văzut cât zbor de sus! Nu e vară cum eşti tu şi nici toamnă nu e! Nu? Îmi vinzi mie sufletu’? Acolo în ploaie îţi stă bine, stihie, nu veşnicind cu mine într-o poezie! Acolo pe stânci îţi stă bine ţie! Nu la câmpie, o păpădie! Întreabă-mă şi-am să-ţi răspund. Era-ntr-o vară, nu demult… Vreau să te văd, să te inund! Eu am speranţa, cuvântul, cartea, tu ai răcoarea, distanţa, noaptea… E cald că nu ne mai vorbim, doar ne visăm cu-nfrigurare apropiaţi de depărtare. Ce vânturi te-or purta, ce gând te-ar înmuia? Între cer şi mare te-aş fi vrut ridica... Până să te cunosc iubeam vara. De atunci nu-mi recunosc dorinţele, povara! Mai ai loc în memorie? Arhivează ce-a fost! Suntem tot mai străini, mai fără de rost. Câtă sare ai în ochi, câtă teamă ai în sânge! Îţi dau foc. Nu mă stinge! Te găsesc la umbra unui gând, într-o îmbrăţişare, cu tine zbor, ajung la nori, la soare. Nu vezi semnele pe care ţi le fac disperat. Eşti în altă gară, în altă poezie aşteptat. Cerul, zborul, gândul nu mi le poţi îngrădi. Lărgimea şi înălţimea drumului meu eşti! Ştii? O muză rea, un rai, cu atâta vară cu care mă chemai! E prea târziu dar dragostea există! Aşa cum e: deşartă, absolută, închipuită, tristă. Tu eşti luna din geam? Tu eşti noaptea ce-aştept? Eu aşa credeam. Nu e înţelept! Poate toamna întârzie, poate-mi spui o poezie care mâine o să fie! Eu te-am avut în gând pierdut. Mi te-am închipuit înalt, mai cald, viu, mai mult. Ia-ţi mugurii, ascunde-te şi taci între ai mei imaginaţi copaci! Ţi-am spus odată că ai fi pustiu. Îmi pare rău, acuma ştiu! Eşti vibraţia, bucuria unei arsuri lumeşti. Când nu îţi vorbesc, nu exişti, lipseşti! Cu tine adorm, respir. Glumeşti? Eşti nimic şi eşti de toate! Doar în capul meu se poate. Planeta ta are în loc de soare şi lună un ceas de perete. Secunda e o mare minciună, băiete! Tu nu ai nevoie decât de speranţă. Ia-ţi concediu, cortul şi pleacă-n vacanţă! N-avem nimic a da ori a ne cere. Priviri pierdute, amintiri, tăcere… M-am săturat de-atât război cu zmeii şi balaurii din noi! Nu ţi se face dor! Să-mi dai săgeţile, cuţitele înapoi! Sunt supărată pe nerostirile tale ca apa de ploaie pe orbitele-ţi goale. Ce grăbit e vântul care bate! Ce miros de toamnă e în toate! Iubirea mea în munţii tăi e dusă. Iubirea ta neîncepută e, nespusă! Un noian de întuneric ne desparte, ani-lumină, tăcerea, visul, o carte… Cine îmi aduce în gând amintiri desperecheate? Cine îmi schimbă noaptea în zi, nevinovate? Dormi? Nu e aşa că eşti închipuirea mea? Îmi joacă o farsă mintea? M-ai întrebat ceva? Arsă e pădurea în urma ta! Suspinam? După tine mă uitam. Plouă. Plouă-ncet la geam. Din ochii tăi plouă cu ploi. Atâta noapte-i între noi! Iar te-am visat zâmbind, zmeoi! O altă toamnă ni se aşează la fereastră. Mie mi-e dor de toamna noastră! Pustiul meu de nicăieri, tu ştii ce e iubirea? Ai insomnii, dureri? Un scurt răstimp ne-a mai rămas. O desfrunzire, un pas... Din neant te-aş fi vrut, din frig şi din ploaie. Distanţa, răceala mă sperie, înmoaie… Pierduta mea, eşti bine? Mă văd zburând cu tine! Îţi dau aripi şi nu-ţi cer nimic, ca şi cum am începe-mpreună înălţarea… Zboară, îţi zic! Ce rânduială! Nu am nicio putere asupra inimii, glasului tău! Doar o coală… N-am să mai scriu! Am să îţi uit adresa! Mai e nevoie de-ntrebări? Am traversat pământ şi mări s-ajung în ale tale vise, nări! Nepătrunsă-i noaptea care începu, necitită cartea unde eşti şi tu! Parcă-ţi scriu poveşti! Vară, unde eşti? Limba ta are un timp intermediar între trecut şi imperfect, verbe fără impact, obiect. Eu îţi spuneam cuvinte, dar nu le mai auzi. Mă tem să te şi caut, să nu-mi vezi ochii uzi… De ce nu dormi? Nu ai de ce te teme! Ajung la tine cu păsări, zmeie, mere roşii şi poeme. Doamne, în ce întuneric stai! Ştiai că vin! Că îmi e dor ştiai? Aripile noastre pot atinge cerul. Distant ne vom iubi. Ai înţeles misterul? Eu nu te chem să stai cu mine, deşi am febră iar, visez şi nu mi-e bine. De mă voi linişti şi am să dorm o noapte, tot lângă tine, necuvinte m-or trezi, reci şoapte. Nu pot să strig, dar nici să tac. Masa, hârtia se prefac în copac. Aud zvon de secure. Ce-am să mă fac? Parcă ar bate vântul, parcă ar fi răcoare. Mi-e dor de-o poezie, de tine, zmeu călare! Singurătatea s-a făcut mai mare! Ai habar ce doare? Şi dacă vindecarea nu mai vine? Şi dacă vom înnebuni de azi pe mâine? Să ne adunăm odată la un loc! De nu vom fi ca înainte, n-o fi foc! Blând se aşează frunze pe pământ. Blând ai rămas la mine în gând… O fi mai bun vreun alt cuvânt? Fantasma mea născută fără voce, dorul de tine-i boală, nu îmi trece! Cât eşti de rea, de rece! Te-ai mai putea numi iubire? Te-aş mai putea numi blestem. Îmi e la fel de dor de tine cum mă tem! Ne-am potrivi ca un puzzle, la-ntâmplare. Tabloul complet ceva nu are. Urmează o despărţire ca oricare. Bine, mai copilăreşte, eu pot alerga, iubi, muri orbeşte! Acum văd. Nu pot să aştept. Nu te mint! Am o rană în piept, memoria descărcată, dar lupt să mă-ndrept. Iar a fost zi plină, iar o noapte gri! Dă-mi tu un motiv pentru a trăi! A venit primăvara. Ne minţim că-i frumos. Haide, haide afară, zmeu sperios! Ai atâta pace şi viitor în ochi, un freamăt, o teamă de deochi! Te va întoarce cum te-a şi adus, o stea divină, în surdină, ca lumină la apus. Speram că e de ajuns un cuvânt, o îmbrăţişare, să vii, nisip, înapoi în mare! Cum despre tine ştiu puţin, ţi-am creionat un alt destin: de muză, zmeu, erou divin. Ce mare e poezia! Mai tare ca poetul, dacă la tine ajunge să îţi inunde pieptul! Eşti cea din urmă vară! Mă mint cu o poveste nouă, dulce-amară! Şi totuşi ce caut întruna? Cuvintele nu ne mai sunt de ajuns. Inima ta o să ştie să-mi dea la-ntrebări vreun răspuns? Ce-o fi în capul tău, nu ştiu! Dar e absurd, târziu! Mă faci să-mi fie dor, să scriu. Întârziata mea iubire, venită-n vis, fără de ştire, nu ar fi fost fără de tine-a mea zidire! Ai pe şerveţel o poezie. Şi un colţ de cer la pălărie - de ziua ta, sfinte Ilie! Şi eu mă strâng ştiind că tu îţi strângi aripile, fularul, dorul. În pomi stau agăţate ploaia, cerul, mărul… Nu am o dovadă că ai existat pe vreo stradă. Umbra ta în vis a trecut să mă vadă… Ai să rămâi aici. Şi tu ai să te pierzi! În fereastra mea nu ai bătut cu frunzele-ţi vii, verzi… Şi totuşi, eu te-am iubit! Şi-acum ne iubim ca înainte: pe foi de carte, în tăceri, în cuvinte! Nu exişti, vară, şi nici arşiţa-ţi, nu! E mai frig ca la pol! Eu sunt eu, tu eşti tu! Îţi pare că vorbesc? Eu tac în gura mare. Despre tine îmi pare că alergi, te-ndepărtezi de soare. Nu ai de străbătut decât drumul dintre noi şi lună. Nu-ţi ia mai mult de-un an! Un an-lumină. E-atâta iarnă între noi, atâta cer şi uneori război, iar în privirea ta, un nu ştiu ce zmeoi! Nu mai e timp s-ajungi la cer? Nu are rost să fii ce-ţi cer? Rămâi cum eşti: pustiu, stingher! Nu ai fi mai frumos de-ai avea părul lung, dar ai fi fabulos dacă eu te ajung! Tot întrebări fără răspuns! Lumina, iarba, vara, ce nu a fost de ajuns? Din lumea ta, de unde eşti, de ce îmi vii, mă răscoleşti cu zmeii tăi nepământeşti? A fost război ca în romane. Te-am scos din luptă, din timpane. Alerg fără de tine. Goane… Nu poţi stinge nebunia mea. Vezi? Nu mai caut. Parcă ai fi cu mine şi cântă un flaut… Tu, plecato, tu, pierduto, nu te-ntoarce! Sunt nisip, dar te văd cum treci adesea ca o umbră fără chip. Nu ai vrea să fim iară? Cât să nu ne uităm, vară! Şi ce boală mai vie decât boala aceasta? Oarbă iubirea în care te port! Nu eşti tu acela din povestea mărului copt? Vine-o şoaptă din nor. Poate îngerii vor! Nu te împinge păcatul să mai faci un păcat, zmeuşor? Cum noi venim din veşnicie, n-ai vrea iubirea de poveste să ne fie? Să-mi vii-ntr-o noapte, ce îmi ceri? O carte, două cărţi sau trei? Doar să ne pierdem în tăceri… Dar tu nu vrei! Nu ai avut şi tu senzaţia că pot fi alt fel decât sunt? E prea târziu la mine-n suflet, asta-ţi cânt! Nu-ţi doinesc de frunză verde, ba cu jale, cu regrete! Simt acut că ne vom pierde. Încă am proiecte neterminate, vise, fraze, titluri de carte! Noaptea, cu ploaie cu tot, nu ne desparte… O poartă către iarnă sunt, un măr sălbatic tremurând sau frunzele din care-ţi cânt… Nu-mi mai încapi în gând, nici în cuvânt. Te-am pus cu toate relele în rând şi te-am redus, atât cât am putut, pân’ la absurdul absolut. Războiul care m-a salvat a fost în versuri, unicat. Zi de vară până dimineaţa cu zmeii m-am luptat. Mi-e teamă că n-a ajuns la tine scrisoarea care trebuia. Doar pasărea mai vine în urma ta! Cuvintele-şi pierd sensul. Nu ştiu ce zic! Din cerurile tale vin poezii în spic. Iubindu-te parcă-ţi port ură şi-ar trebui să fiu serioasă, realistă şi matură. Dincolo de tăceri, sau tocmai datorită lor, am continuat să scriu de dor… Îmi dai aripi. Ia-te după ele! Ce dor, ce jale în orbitele tale, în rotirile mele! Te iubesc fiindcă nu eşti al meu. Mă ţii departe mereu. Eşti cerul, zborul sângelui meu! În braţe ne cad blânde frunze. Tac nefiresc privindu-ne confuze. Ne învelesc, ni se lipesc de buze. Iubeşte-mă! Înspre noiembrie va fi prea târziu! Fii pentru mine, vară, ce aş fi vrut şi eu să-ţi fiu! Ne răsucim ca nişte frunze, ne depăşim ca nişte peşti, în loc să fim, în loc să scriem noi, poveşti! Am să te-ntreb şi astăzi: ce mai faci, ce fac ai tăi înzăpeziţi copaci? Tu nu-mi răspunzi, în muză te prefaci. Tot ce am fost se dezagregă, piere. Rămân cuvintele de plumb, lapte şi miere. Nimic decât această aşteptare! Deşi nu te aştept, aştept un rând scrisoare! În urmă, puncte-puncte, semne de întrebare… Ce de cuvinte în loc de-o sărutare! Nimic din tot ce-ar fi putut să fie! N-oi fi din carne, oi fi o poezie! Tu eşti mereu pe un alt drum… altminteri, nu ai fi cu mine acum? N-aştept. Te mint! Aştept oricum! Să treci alergând când ţi-e dor, să vii coborând ca în zbor, să nu-ţi pară rău de-am să mor! Nu sunt sigură că te văd, că îţi cânt. Aştept de două veacuri şi ceva, oricât, mereu alte şi alte păsări, frunze în vânt! În mine sunt drumuri, afară eşti tu… Sunt o pădure, o vale înverzită, o streaşină nelocuită… Sau nu? Ceea ce caut mă caută deja. Umbrei tale nu îi e dor de umbra mea? Nimic decât o albă aşteptare… De la un timp iubirea ta arde, doare. A fost doar o poveste! Ai plecat? Tot la geam? Du-te, vară, zâmbeşte, ai fost tot ce-mi doream! Te-am iubit din toate cuvintele în care te înecam! Şi eu te-am iubit de la celălalt capăt al infinitului! Improvizam… Şi de-ar fi fost ca şi tu să îmi scrii, şi de-ar fi fost să nu te văd când vii, şi de-ar fi fost să mori şi să învii… Ia-ţi, vară, florile şi nesfârşirea! Am iarna mea să-mi ia iubirea! Nu ştiu ce faci când eu îţi scriu întruna! Nu mi-ai adus nici liniştea, nici luna! Că pleci sau vii, îmi e totuna! Nimica nou. Nici nu mai caut veşti! Ştiu, vară, despre tine că tot departe eşti! Ţine-mă aproape ca pe o stea, ca pe un gând! Visează-ne, tristule, cum c-am fi pe pământ! Parcă ai avea a-mi spune ceva! Parcă treci din când în când pe dinaintea mea… Eşti vara mea aşa cum muza mea la fel tu eşti! M-am consolat: tu nu citeşti trăsnăi, dulcegării, poveşti. De nu vom fi vreodată împreună, în carte vom trăi, te-oi lua de mână! Te-am recompus în sinea mea. Te am la adăpost cumva, aşa cum poate n-ai mai fost, cum va urma… Atâta întuneric ne desparte! O fi târziu? O fi zi? Noapte? Auzi la geam foşnete, şoapte? Minte-mă frumos până la brâu, până la os, tânguios! Acoperă-mi ochii, gura, rana! Pământul ori casa se-nvârte cu noi! Vin vremuri mai bune? Veşnică-i goana, o ştim amândoi! Ţi-am scris un poem prost, replică la tăcerea ta fără rost. O noapte rotundă cum ar fi fost? Din toate părţile la tine plouă. Se prăbuşesc frunzişuri şi în mine. Peste noi o altă toamnă vine! Sunt om şi iert. Atâţia paşi am tot făcut spre tine! Dac-ai fi pornit şi tu, ce bine! Frumoasă cartea ta nescrisă! O răsfoieşte cineva? O fi vreo stea, o stea promisă undeva? Ce folos că ard dacă nu e timp? Pentru cine am venit? Nu pe tine te aştept? Un drum, o ispită am în minte, în piept. Tu iubeşti în felul tău, complicat. Te prefaci că nu s-a întâmplat. Ai uitat… Nu am ajuns până la capătul dorinţei inimii tale! Nu am urcat în munţi, nu ţi-am străbătut vreo vale! Când ai timp, dor, răbdare, răstoarnă coşul cu lăcrămioare pe care ţi l-am lăsat la picioare! Iubite, vara mea fierbinte, un munte de cuvinte am în minte! Şi după moarte-ţi voi vorbi înainte! Am să trec să te văd! N-ai să vezi, n-ai să ştii… Nu pleca de la geam! Poate trec într-o zi! O să-mi pară rău după gustul tău! Du-te, vară, nu mi-e frică, zău! Lasă-mi cuvintele să se foiască, să se limpezească, să lunece pe lângă pielea ta brună, îngerească! Imagini, gânduri, doruri, vise ţi le-am lăsat mereu deschise. Un cer întreg de amintiri rescrise… Când vom vorbi aceeaşi limbă pământul, cerul, rostul lumii, tot s-or nărui… Te schimbă! Munţi de vorbe goale urcă rotocoale, izvoare în lacrimi se cobor la vale. Câte vieţi crezi că am să te iau cu mine, să mă spulberi iar, să te fac erou, ba nu, bibelou într-un insectar? Ploaie de vară îmi eşti iară! În clepsidrele noastre e timpul aproape trecut. În iubirile albastre, nu ai încăput! Sub cerul străin şi prea înalt ne-om căuta mereu venind unul spre celălalt. Adio, vară! Mi-e dor de tine, dor aparte! N-ai cum ieşi decât prin ochii mei din carte! Voi veni să te văd dimineaţa. Vei şti că sunt tulburată de vocea ta densă, de ciocolată. Altceva nu-i nimic. Doar eu cred că exişti. Te visez, îţi vorbesc, mă complic. E noapte. Din lună vin şoapte. Un adânc e tăcerea ce ne desparte. Au trecut anotimpuri, vor trece şi ani, vor veni şi războaie, vor erupe vulcani… Am rămas doi străini, doi duşmani! E târziu. Tăcerea ţi se zbate în fereastră, ştiu! Îmi pari un cântec, îţi par un poet, un haos nesigur, un labirint secret, steaua pe care-o aştept… Sunt gata! Am o poză cu tine pe undeva, în piept. Trebuie să fii! Nesigur, nevăzut adii. Cât timp vorbesc cu tine eşti, învii… Eu să îţi fiu neşansă, tu să îmi fii noroc şi amândoi o noapte să îmblânzim un foc! Am impresia că şi tu observi: va veni ce trebuie să vină. N-avem cum să ne împotrivim. Să vină! Aceasta-i tema mea. Ia-o acasă! Să n-o găsească ploaia, vremea friguroasă... E pentru tine, vară secetoasă! Departe, pe dealuri în foşnet de frunză căzută, iubirea o las să se ascundă tăcută. Ne vom vedea curând, înainte de prima zăpadă, de ultimul cuvânt! Eu, să bat din aripă ori să-ncep să cânt… Tu, ca din poveste să apari râzând… Dar nu sunt un înger, o părere sunt… M-am întrebat de-atâtea ori: de ce doar tu îmi dai fiori, de ce alerg cu tine noaptea până-n zori? Totu-i o trecere spre ceva. Capătul ascuns vederii noastre, ne-ar întrista! Aşteaptă-mă în cer, undeva…

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles