Cum sã-ți spun?

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ioan
ISBN 978-606-9600-34-4
Anul publicării 2021
Format eBook Comercial
Nota 4.98 (47 voturi)
Acordă o notă

 

În toate amintirile te strig, piatră, şi strigătul se-ntoarce, mă ceartă. Pământul ţi-aş muta în cer, cu munţi şi dealuri, porţi de fier, să nu mai fii aşa, stingher! Departe eşti! Eu îţi vorbesc, îţi vorbesc, dar tu nu. Eu nenumite păsări ţi-am trimis, pe toate câte le vezi ţi le-am promis, tu altă vară ai în vis! Te iubesc fără sens, mi-e necaz şi tu ştii ce ninsori, ca în cer, sunt şi în poezii! Îmi pare rău! Nu pot să strig în direcţia ta, să te conving! Vezi cât nisip mai e în clepsidră, ce vânt, ce frig! Cineva se roagǎ, scrie, tace în locul meu. E ca soarele din nori, ca o floare între flori! Umbrǎ, nu-mi mai da fiori! Singur şi încet plânge un poet: Ce ţi-aş face, floare, dar nu am suflare! Am despre tine vag ideea c-ai fi aproape, de aceea nu dorm: sǎ-ţi scriu, sǎ-ţi spun ceva, de aceea. Ţi-aş spune cum se moare dintr-o iubire, varǎ trecǎtoare: ca un parfum, o frunzǎ, o floare. Tu ştii cǎ o poezie face cât o florǎrie, cât macii de pe-o câmpie? Dar de ce-ţi spun asta ţie? În ochii mei un Olt şi-un Prut cu toatǎ apa au încǎput. Iubite, vara a-nceput! Umbra vine, citeşte cuvintele, le pipăie rotunjimile, colţurile, pantele, le rescrie, le schimbă culoarea, formatele. Deşi nu poţi fi atins de cuvinte, îţi scriu înainte. Albi pescăruşi îmi ţipă în minte. Acest fel de a fi nu ne-ajută deloc. Nu e logic nimic! Nu mai ştii şi alt joc? Ascunde-mă în această tăcere să-ţi răsfoiesc un timp gândurile, să îţi amestec ca-n lapte cu miere sensurile, porturile, rândurile! Evident că exagerez, cuvinte la limită să-ţi trimit, împachetez, forţez să te impresionez. Aşa fug eu în dinţi cu inima ta: s-o ascund ca un câine, s-o îngrop ca pe o stea! Am mai tras o linie închipuită între noi - de nisip - cartea pe care o răsfoieşti risipit. Eu ştiu ce munţi vom trece şi peste care ape, ce ţii ascuns sub frunte, ce doruri ai sub pleoape! Sunt umbre şi întrebări care trebuie să se întâlnească! Nu vă spun pe cine aştept! Aştept să se răzgândească. Sunt inimi şi cuvinte care trebuie să zboare! Nu vă spun de cine mi-e dor, dar mi-e dor tare! Ea scrie ca şi cum ar cugeta. Ea aşteaptǎ în poartǎ, undeva. Ce am eşti tu: un câmp cu flori, fereastra mea fǎrǎ de nori, soarele revǎrsat în zori! Tǎcerea ta-i ca un sǎrut pe ochi, pe frunte şi pe trup. Cu sufletul unei pietre mǎ lupt! Bucata mea de cer tu eşti, cu liniştea, oglinda, visul şi stelele cereşti! Aruncǎ-mi inima ca pe o ciocârlie, la schimb adu-mi-o pe a ta, de Sfânt Ilie! E-atâta timp de când aştept! De ce laşi sǎ curgǎ, sǎ se risipeascǎ visele în deşert? Fluture, ai numǎrat câte flori ţi-am înşirat? Sǎ ai, flutur, unde sta: vǎi şi lunci, în mintea mea! Tu eşti ieşirea mea la mare, eu - delta cu trestii, pǎsǎri, fǎrǎ întoarcere, plutitoare… Într-o carte, ca în casǎ, te-am primit arzând ca stea. Un pustiu de frumuseţe a-nverzit între vara ta şi a mea… Cuvintele se scriu singure, rotunde, nerostite, nefireşti tăcerea să-ţi tulbure şi să roşeşti. Câtă răbdare să aibă o floare? Câtă voinţă o fiinţă să lupte cu marea ta necredinţă? El nu e aşa cum îl cred eu: nici pasăre, nici zmeu. El e doar un alt orizont al meu! Nu sunt în tot infinitul soare, păsări, mări ca în ochii lui mari, adânc nesfârşitul! M-am deprins să scriu frumos şi să ard până la os. Cui e asta de folos? Curg spre tine-n ploi, ninsori, ca pe ramuri albe flori, zmeul meu cu capu-n nori! Am cerul tǎu în faţǎ, tǎcerea ta în gând, izvoarele şi iarba, al tǎu albind pǎmânt! În ochii tǎi se întâmplǎ sǎ fiu iar un curcubeu întins, tipsia cu jar? Aştept cu dorul negrǎit sǎ vii ca vara, liniştit, sǎ îţi pot spune câte-n stele, în sfârşit! Eu ştiu? Parcă pe tine te strig. Mai aveai de urcat un munte, de udat o grădină, de ridicat un dig. Într-o zi ai să vrei să fii ce n-ai fost, să alergi, să zbori, să strigi fără rost! Mi-e dor de o piatră care nu e piatră, de cum eram altădată, de gura ta de rai desperecheată! Două întrupări, două-ntunecări, revărsări: a ta, a mea - inimi de păsări… Pe umerii lui se reazemǎ cerul. Ochii lui dezleagǎ misterul. Pe buze maci i se coc. În minte am gerul! Mi-am smuls o aripǎ şi m-am apucat de arat pǎmântul alb, nelucrat, noaptea, cu spatele însângerat. Margine a lumii, gura lui! Mă tem că n-ai fi şi că într-o zi voi fugi de acasă pe fereastră între poezii. N-ai înţeles! Dintre planete te-am cules. Te port cu mine la rever, la pălărie mai ales! Totul, toate în jur au umbra ta, contur închipuind un gând, un zmeu, o stea. Nu s-a schimbat nimic. Copacii ne înfloresc la fel. Într-o fereastră, singur, la ce s-o gândi el? Vino, bade, pe cǎrare, cât ai mirosi o floare, ziua în amiaza mare! Dor îmi este şi mai tare! Iarbǎ sǎ-mi fii, salcâm înflorit! Aşteaptǎ-mǎ-n vii! Mai am de iubit! Ploaie eşti, cea pe care o aştept! Mare eşti, cea spre care mǎ îndrept! Când pretutindeni eşti doar tu, când nu îmi spui nici da, nici nu, eu nu mai ştiu: Te vreau sau nu? Îţi vorbesc ca unui pom înflorit şi mǎ rog sǎ-ţi duci toate visele, ca pe fructe, la bun sfârşit! De neatins mai eşti, masicǎ, de un spic de levǎnţicǎ, precum frunza de urzicǎ, de un zbor de rândunicǎ! Îţi scriu în fiecare zi, de parcǎ sub stele doar vara ta ar fi! Spre râul tǎu îmi trimit frunzele, sângele, spre gândul tǎu, mâinile, pânzele. Atât de al meu eşti, cât stelele cereşti! Doar mie mi se pare cǎ-mi zâmbeşti? Mă vezi? Nu ştiu de ce te văd! Ce caut în liniştea ta, cum îţi spuneam, vrând ceva? Ne-acoperă uitarea ca apa unei mări. Parcă am fi la capătul lumii, două depărtate gări! Hai, lasă-te din vis, hai lasă-te din stele să te adaug zbor singurătăţii mele! Cum aşa, Doamne, ne-ai făcut: un ochi de apă, unul de pământ şi cum de ştim visa, zbura, plânge în gând? Pentru mine-i totuna dacă eşti, dacă nu; când mi-e dor şi te chem apari repede tu! Ce să fac? Unde eşti, zmeu nebun? Te visez, te aştept peste tot. Mai trăieşti presupun! Am o stea în cer. Ce ţi-ai mai dori? Ce-ai vrea să îi cer? Cum sǎ-ţi spun? Nu mai sunt eu! Nu cǎ tu ai fi vreun zmeu, dar mi-e dor, mi-e dor mereu! Tu ştii cum e sǎ te iubeascǎ o pasǎre! Nicio potrivire, simplǎ zǎpǎcire! Din fiecare cuvânt răsar stele. Din fiecare stea curg înapoi cuvinte şi tot aşa… Îndărătnic te porţi! Eu tot te iubesc! În zadar mă întorci, iar spre tine pornesc! Nu e fereastră şi nu e glastră din care să nu mă privească, să nu îmi zâmbească ochii tăi de cicoare albastră! Pe fricoasă inima ta, pe tăcerea inimii tale, că ajung să te scot din nisip, din minte, din cerc, din sandale! Ai să începi atunci să iubeşti de la-nceput, neştiutor. A trebuit întâi să creşti, să-nveţi să zbori! Ajung eu la al tǎu dor! Cine ţi-o fi pus zǎvor? Parc-ai fi un ghiocel! Nimeni nu ştie de el! Ce-ţi mai place singurel, bade voinicel! Parcǎ te-aştept cu cerul în faţă! Sǎ nu întârzii, umbrǎ a unui surâs, încǎ o viaţǎ! Eu, cea care sunt, te-am fǎcut cuvânt sǎ poţi sǎ-mi vorbeşti şi dacǎ nu eşti! Parcǎ treci la vale, parcǎ te aud, în cerul cu stele parcǎ mǎ afund. Nu eşti decât un ţǎrm, nisip. Tǎcerea-ţi sapǎ adânc pe chip; eu, pescǎruşul care ţip… Nu eşti decât un fir de iarbǎ! Lacrima norilor îţi stǎ în barbǎ. Nu te mai vǎd! E atâta treabǎ! Nu eşti decât un zmeu sfios! N-ai cum sǎ ieşi victorios! E-o luptǎ dreaptǎ: os la os! Închipuite, pierzi frumos! Nu sunt decât o stea, o lunǎ… Dorinţa mea doar e nebunǎ! E important să ştii: pot să-ţi scriu ore în şir fără să spun nimic, fără să te implic. Strâns, îmbrăţişat plouă... Strigă-mă cât mai sunt cu sângele năvălind în obraji din pământ, cu tăcerea ta, c-un cuvânt! Între noi sunt şapte mări şi o mie de-ncercări de-a le trece-n gând, călări. Zmeule al meule, de ce-mi mǎnânci zilele şi îmi albeşti nopţile? Zmeule ca ghimpele, unde îmi eşti, laşule? Ai fi putut sǎ ai cea mai frumoasǎ fatǎ, dar tu stai! Pǎmântul tǎu, de ce n-ar fi un rai? Alerga din stea în stea, darǎ varǎ nu gǎsea. Unde fugi, lumina mea? Nu ştiu mâine unde-oi fi sau dacǎ oi mai iubi! Nu-i mai bine sǎ nu ştii, varǎ, varǎ pe câmpii? Pădure, verde pădure, unde sunt murele mure, toamna ce-ar putea să-ţi fure? Un munte cu brazi ai în loc de obraji, un cer visător, seducător, în ochi, o Siberie care mă sperie! Mi-am dat drumul. Am renunţat la reţineri. Ce gânduri ai astăzi, străine? E vineri! Dă şi tu o mână de ajutor, nu doar o stare de spirit; un semn că ţi-e dor! Nu mai vii, nu mai treci, însă nu mai contează! Misterul întreg palpită, pulsează… Liliac în ochi mai ai? Am, da-mi pare rǎu sǎ-l tai! Doar sǎ îl miros, ia stai! Umbrǎ, lasǎ-te colea sǎ-ţi spun la ureche-aşa: Umbrǎ, nu mǎ mai visa! “Bunǎ seara!” sǎ spun, “Bunǎ seara!” ai spune, dar tu adormi fǎrǎ griji. Somn bun, fǎrǎ de nume! Ochii tǎi şi tot norocul, cum îmi vine sǎ ţi-i scot, sǎ alerg, sǎ îi ascund! Şi-or gǎsi la mine locul, în strǎfund! Păstrează-mi o vale-nverzită, o mirişte necosită, o vară anumită! Iarbă, tu ai vreo iubită? Te-am cuprins de departe, aprins şi nu mai erai supărat, indecis, nici surprins! Te bântui, te stăpânesc de zile şi ani, încât ţi-ai pierdut realitatea. Umbră, jumătate mai ai? Ca orice vis, te-ai destrămat, dar ochii lacomi, reci, nu i-am uitat! În stele verzi i-am preschimbat! Scoate-mǎ dintre pernele în care m-am afundat, afarǎ, la soare, soldat! Oltul o fi secat? Eu îţi vorbesc de departe, tu te îndrepţi în altǎ parte… Nu te ajung! Nu ne-ar ajunge o noapte! Sǎ te trag, zmeule, de sfori, în visul tǎu sǎ mǎ cobori, în mintea ta sǎ mǎ ascunzi, cu ochii-nchişi, varǎ, să râzi! Amintiri au murit, sentimente s-au şters. Vag zâmbind şi absurd mai trăieşti în umilul meu vers. Stea, stea logostea, de-ai cădea ce-aş mai cânta? Nu-mi lua, Doamne, steaua! Aproape că nu mai e loc, nici timp! O să ajung înaintea ta în Olimp. Îţi scriu în răstimp… Ce vis, ce tremur, ce arsurǎ! O stea din cer m-a sǎrutat pe gurǎ! Razachie, ochi de flori, de ce oare înconjori mǎrile de-atâtea ori pân-ajungi la mine-n zori? Adu-mi iar la noapte, gura ta de lapte, ochii ca izvorul, sǎ-mi astâmpǎr dorul! Ascultǎ, varǎ, doar eu ştiu, e frig afarǎ şi târziu! Spune-mi, aş vrea sǎ ştiu despre al tǎu deşert pustiu! Ochii, faţa, umbra, inima mi se rotesc dupǎ tine. O floarea-soarelui am ajuns! Bine-i? În glasul tǎu pǎduri se-adunǎ, se zvârcolesc tǎceri din munţi. Am aripile ude, ochii cǎrunţi. Nu ne-a rǎmas decât foşnirea şi diluatǎ amintirea unde te-aştept sǎ vii de-aiurea. Nu sunt destule cuvinte să-ţi spun; cerul cu stele, coşul cu mere, visele să adun! Vino să tăcem în gândul meu, să te iau de gât ca pe un zmeu, vino cât să fim un timp doar tu, eu! Ochii mei sunt nebuni după ochii tăi trişti. I-am visat, le-am cântat, i-am purtat ca pe două nelinişti! Îţi scriu ca să nu fiu singură, ca să nu ştiu cât de mare-i pustiul, dacă eşti sau nu viu. Aproape de stele sunt mâinile mele, să-ţi ating gura, ochii, părul, zborul cu ele. Nu mai vǎd ce ai în gând, de e iarnǎ sau e vânt, nici nu ştiu dacǎ mai sunt; cocorii sǎ ţi-i reîntorc, stelele cǎzute sǎ ţi le pun în cer, la loc. De-aceea, de-aceea mǎ joc! Ţi-am visat ochii adânci, ţi-am scris numele pe stânci. Varǎ, de ce, varǎ, plângi? Ne-am pomenit pe lumea asta depǎrtaţi. Tu parc-aştepţi, eu în deşert mintea-mi frǎmânt! Zeii sunt supǎraţi. Ce mări neliniştite, ce păsări cuibărite în ale tale-adânci orbite! Îţi scriu cum pot şi prea târziu… Eu, despre tine, atâta ştiu: că eşti morgană, deşi viu. Fără tine aş fi plantă, ca o mână fără altă, ca o piatră fără daltă, ca o rugăciune înaltă. Trebuia să te strig, dar nu am strigat. Trebuia să răspunzi, dar tu te-ai rugat. Vei veni dând la o parte pietre, cuvinte de fier. Vei ajunge într-o varǎ, sper! În cerul minţii, undeva, a înstelat privirea ta. O caut sǎ mǎ vǎd în ea. Dac-ar fi sǎ zbor, tu te-ai face nor? Tǎcutǎ eşti, piatrǎ, ca frunza, ca iarba! În ochii tǎi vii mǎ joc baba oarba. Într-o zi am să-ţi dau foc, om de zăpadă! Atunci inima, gândurile, lacrimile au să ţi se vadă. N-ai ştiut - ce noroc - c-a dat lumea în foc? Nimic nu mai e cum a fost! Nu mai e timp; pustiu e în loc. În tăcerea ta ar mai fi cineva. Nu se ascunde, se hrăneşte din ea. Bănuiam! Trebuia să mai existe ceva! O planetă nedescoperită, pierdută pe undeva… Doar eu simt? Nu te-nfioarǎ visu-n vânt, noi fiind ca niciodatǎ o clipitǎ pe pǎmânt? Nu spune decât da, niciodată nu! Să-mi fii rezerva de oxigen, balonul de săpun! Ca un pom cu roşii mere, te aştept în curte, zmeu! Fluturi, pǎsǎri, umbre, stele vin mereu. Ţi-ai făcut loc, te-am găsit… Să-ţi spun să pleci, nu pot! Desprinde-te, lasă-mă jos! Avem asemǎnare cu cele pǎmânteşti:  nu-ţi cer decât sǎ arzi şi tu, sǎ zbori, sǎ crezi cǎ înverzeşti! Cât ţine-o clipă, în cale-mi te iveşti, apoi rămâi departe, ca stea, să îmi vorbeşti. Te lasă din stelele nopţii! Te lasă în mâinile sorţii, în fereastră sau în dreptul porţii! Am la-ndemână să-ţi spun “Noapte bună!” un vers alb şi o galbenă lună. Să te caut nu vrei, să mă afli nu ştii! Mi-am propus să te uit, să te las în păduri, pe câmpii! Nimeni nu e un pământ cu zăpezi, ghiocei, maci, struguri, ca ea! El vine. Mereu se aude cum vine! De flori şi de stele-i sunt braţele pline! E pregătit! Are să iubeacă mult, până la capăt, în alb şi negru, o câmpie arată, neadevărată! Două crengi desfrunzite şi seci, două aripi zbătându-se reci, două cântece pierdute pe veci… Haide, hai! Nu te-oi mai pierde! Haide, strigam în visul cel verde! Mai ştii mirosul de tǎmâioasǎ? Cum o mai fi pe acasǎ? Soarele la fel, dupǎ dealuri se lasǎ? Trebuia sǎ ajungi! Ard ferestrele prin care priveai, pădurea prin care treceai, iarba care erai. Nici eu nu înţeleg! În fine! Şi când taci vorbeşti cu mine! Varǎ, asta o fi bine? Ţi-am arǎtat, Oltule, pe unde sǎ curgi! Ştiu o Dunǎre tulbure unde-o s-ajungi! Tu eşti o cutie pentru a mea, fǎrǎ rezonanţǎ poezie, o de tablǎ, albastrǎ cât cerul, cutie. Încǎ nu ţi-am scris cel mai frumos poem! Va fi într-o varǎ! De iarnǎ mǎ tem! Nu mă laud, ştiu ce zic! Îţi scriu şi din orgoliu un pic. Cine ştie cum o mirosi pielea ta arămie, cum ţi-o bătea inima pământie? Spune-mi, sunt vise, iluzii? Spune-mi c-ajungi, că nu o să-ntârzii! Unde te-am pierdut, în care război nedrept, de temut? În care iarbă uscată, înaltă ne-am prefăcut? Suntem ocupaţi. Nu ne vedem. Nu am avea ce ne spune! Şi soare după soare răsare, apune… N-aş mai putea sǎ exist neînconjuratǎ de liniştea inimii tale, nevisând la distanţǎ întâlniri virtuale! Când nu le vei mai putea separa, dorul de inima ta, vei zbura. Eu ştiu aştepta! N-am alte dovezi! În demodate poezii ne-am risipit. Suntem douǎ libertǎţi. Nu ne vom gǎsi niciodatǎ: una foarte sus, de aer, alta împǎmântatǎ. Ţi-am spus cǎ ai ochii verii, mari ca florile tǎcerii? Ţi-am spus cǎ-n ei se coc merii? Se sorb adânci şi însetate, distante, lacome priviri. Sunt amǎgiri! Ce-ţi mai pot demonstra? Că e vară afară? Şi la tine în gând e o altfel de vară? Eşti al meu personaj, sunt al tău autor! Asta nu-mi ţine de frig, de cald, nici de dor! Cred că nu te mai ştiu. Şi eu m-am schimbat! Să aştept nu mai pot, nu că n-aş fi-ncercat! Nu ai cum sǎ fii curajos, c-o inimǎ de piatrǎ, cu suflet sfios! Mergi, rǎmâi sǎnǎtos! Pe tine te aşteaptǎ o lunǎ, undeva, cu pomii înfloriţi pe faţa nevǎzutǎ a sa. Îţi las, varǎ, visul meu sǎ îţi faci din el un zmeu! Varǎ, n-or fi nori mereu! Te-am lǎsat la marginea unei iubiri. De acum ne vom vorbi dintre ierburi subţiri. Te-ai gândit la mine! Nu m-am putut concentra! Se făcea că eram la munte, undeva. Nu mai departe decât ieri aveam curaj, idei: o mare neagră în furtună, dacă vrei! Eu te-am recunoscut! În jurul nostru o gaură-n cer am făcut. N-o să întorc şi raiul pe dos după tine! Aşa ai crezut? În mintea ta sunt la adăpost de uitare. Închide ochii! Nu par aievea, mai mică, mai mare? Parcă nu ar fi ochii tăi, noaptea nu mai e noapte, parcă ar fi în urma mea şoapte! De-am fi-ntr-o vreme amândoi, doar Oltul sǎ ne ştie, am fi ca-ntr-o poveste din nopţi una şi-o mie. Şi de-am fi pǎsǎri amândoi, iar cerul sǎ ne-ascundǎ, ne-am pierde, mǎri, în depǎrtǎri, crezând cǎ suntem undǎ. Şi de-am fi munţi, noi amândoi, nu ar mai trebui la nori sǎ ne chemǎm, sǎ ne mai ridicǎm! Şi de-am fi frunze amândoi şi stele sǎ asculte, m-aş pierde-n noaptea ta din ochi, ne-am spune multe. Nu mai am ce să-ţi aduc aminte! Fuga, arsura, distanţa atât am în minte! Ce crezi că va urma? La orizont nu e decât tăcerea ta. Îţi spun: cuvintele îţi vin bine, respiră, aleargă cu tine! Am avut timp să aranjez totul frumos, clasat riguros, să te scot în lume pe jos. La limită vom fi păsări, lumină în zbor. Ne vom risipi! Până vom mai şti, până vom mai fi, îţi scriu poezii! M-am liniştit! Am spus tot, ocolit. Dimpotrivă, iar am visat! Te-am minţit! Am să bat la poarta ta cândva. Mă vei cunoaşte. Nu vin a intra! Vin să-ţi spun ce nu ţi-am spus: ceva…

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles