Nocturne

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ioan
ISBN 978-606-9600-25-2
Anul publicării 2021
Format Electronic
Nota 5.00 (19 voturi)
Acordă o notă

 

Erai aşadar o varǎ fericitǎ! Te mai iubeam, te mai iubisem haotic, liniar, rǎtǎcitǎ… Suflǎ dinspre munţi, suflǎ a-ntristare, ca într-o poveste cu un zmeu cǎlare... Numai cǎ nu-i zmeu, e o zburǎtoare! Îmi vii în vis ca primǎvarǎ, ca un torent, un Olt ce mǎ omoarǎ! Nu pot spune dacǎ eşti departe sau nu. Acolo pânǎ unde vǎd, eşti tu. Mi-e dor de tine peste tot. Am putea privi un tavan împreunǎ? Eu pot. Ţi-aş da o ramurǎ cu flori, cu pǎsǎri şi cu al meu dor sǎ pot în linişte sǎ dorm, sǎ mor… Ne-nchipuim cǎ suntem. Tu pari a nu mǎ fi vǎzut. Cum sǎ te dau uitǎrii ne-nceput? Îmi plac, mi-am asumat deznǎdejdea, slǎbiciunea, metafizica ta, soldat! De ce nu te laşi adăugat verilor mele la rând, evadat din clepsidră ȋn ploaie, să te ating? Un dor de tine mǎ cuprinde. Pot sǎ-ţi trimit cuvinte, un stol de pǎsǎri, înainte? Eu caut un timp ce-o sǎ ne-ncapǎ. Tu cauţi un drum c-un pod peste o apǎ. Aşa clipa, vibraţia, sensul ne scapǎ. Acolo unde cred cǎ eşti, te-aş ţine-n loc - nu e scǎpare, la mine-n piept, o floare… Nu ştiam nimic despre tine; nici sǎ îţi scriu, sǎ-ţi dau rotire. Ai acum caiete întregi de înstrǎinare, jale şi dor, amintire. Tǎcerile ţi-s compromise. E timpul sǎ primeşti din vise toate comorile promise! Mi-e dor de câteva cuvinte, de-o lacrimǎ întreagǎ, ceai fierbinte şi sǎ mai vin râzând la tine-n minte! Nu pot înainta decât pierzându-mǎ şi eu. Nici nu te-aş recunoaşte acum, nici de-ai fi zmeu! E somnul tǎu fǎrǎ de vise. În al meu, umbre din trecut se zbat aduse. Ţi-am desenat o fereastrǎ. Poate o deschizi! Pânǎ departe prefǎ-te cǎ priveşti, cǎ zbori prin cǎrǎmizi! Nu cunosc o mai cosmicǎ întrebare: în pǎmântul din noi iarba iubirii doarme, moare? Asculţi? Crengile se cautǎ-ntre ele, cerul cu marea… Noi alergǎm înapoi mimând mişcarea… Ce doruri, ce gânduri mǎ poartǎ la tine pe stradǎ? Nu ai sǎ ştii, varǎ, vreodatǎ! Poemul meu fǎrǎ stǎpân te latrǎ noaptea, te-ncolţeşte, ar muşca hapsân. Salveazǎ-mǎ de ploi, de insomnie! Tremuri ca o lacrimǎ în ochi, de parcǎ te-ai teme de potop, de deochi! E frumos cerul pe umerii tǎi! Stelele par ochi de câini rǎi. Mai am pânǎ la tine munţi, vǎi... Pot sǎ-ţi dedic, varǎ, o varǎ? Scriu pentru a îmblânzi în tine fluturii, mieii şi-o cǎprioarǎ… Umbra ţi-e mutǎ ca o greşealǎ, ploile curg, apele cresc, munţii îi scoalǎ... Ninge cu fluturi. Mai ştii sǎ te bucuri? E ca şi cum ne-am trimite poeme, sǎruturi… Mi se pǎrea cǎ ai venit de pe câmpie în fereastrǎ, rǎsǎrit! Gândul meu te ia în braţe ca pe o poveste, cu tot cu carte, absurdǎ, posibilǎ, aparte… Ce-mi dai de rezist? Între poeme, de ce te-ai teme? Parcǎ cuvintele ar da foc buzelor tale, ne-ar trage în sus, la fund sau la vale… Tu noaptea pânǎ unde zbori? Din vis poţi sǎ cobori! De ce laşi, mare, vântul sǎ te rǎvǎşeascǎ, sub ochii mei de lunǎ sǎ-ţi vorbeascǎ? Ce atracţie cereascǎ! M-ai dat peste cap… De acum nici tǎcerile, umbrele, între paranteze nu mai încap! Oi fi departe? Un dor necunoscut te vrea… Umbrǎ, când se face noapte, toate umbrele sunt şoapte! Cât mai e pânǎ departe? I-am mai vǎzut, îi ţin minte! Zmeii din ochii tǎi, neliniştiţi, n-au unde se ascunde! A fost aievea sau un gând? Ce am uitat din nou se-ntâmplǎ. O fi adevǎrat sau doar în tâmplǎ? Ce bine, varǎ, ar fi fost sǎ mori şi tu de dor c-un rost! De parcǎ-n viaţa asta ai fi fost! Eu te iubesc aşa cum eşti. Nu mai îmi pasǎ cǎ nu eşti. Ţi-am scris o mie una de poveşti. Prefǎ-te doar cǎ le citeşti! Tot ce trebuie sǎ faci e sǎ nu adorm, în flori şi pǎsǎri sǎ te transform. Aşa trǎiesc eu: închipuit, uniform. Am o colecţie de idei. Sǎ vii sǎ iei! Îţi scriu în fiecare zi, fiindcǎ uitǎm. Atât ştim sǎ ne dǎm. Iubeşte-mǎ ori nici nu mǎ iubi! Salveazǎ-mǎ, de poţi din poezii! Şi dacǎ nu vrei, nici nu îmi vorbi! Sǎ-ţi fac cântece din douǎ cuvinte ştiu... Spune-mi ceva ce nu ştiu! Ai crezut c-am uitat? N-ai vǎzut cât mǎ zbat? C-o armatǎ de pǎsǎri, din pat... Aş vrea sǎ fim ori nici sǎ nu fi fost, un zâmbet pe un zid umbros, dalbele cuvinte sǎ nu-şi aibǎ rost! E ceva ce vezi numai tu. Din memorie te recompun. Îţi desenez în altǎ limbǎ. Umbrǎ, du-te şi te plimbǎ! Steaua mea cǎzutǎ din cer, mǎ mulţumesc cu ce am primit. Nimic nu îţi cer! Când ne-am cunoscut eram bine, sǎ zic. Nevoia de schimbare a venit cu tine, cosmic. Cu neştiinţa ta de a iubi, mǎ faci sǎ-mi pierd rǎbdarea zi de zi. Şi-aveam cu tine atâtea fantezii! Hai, du-te în mare, ia-ţi umbra, nisipul! Dar umbra n-ascultǎ, în mare dispare de nisip numai trupul. Grǎmezi de stele! Timpul cu tine s-a dilatat, curbat bine... Dacǎ n-ai fi, nici umbra ta n-ar fi şi nici adânc oceanul meu de vane poezii! De ai putea sǎ-ţi vii în fire, sǎ-ţi ştergi din gând arsuri, trǎdǎri, dezamǎgire, ţi-aş umple inima de flori! Dar tu vrei numai sǎ mǎ uiţi, sǎ zbori! Nu ţine strâns rana lǎsatǎ! Las-o sǎ se vindece curatǎ! Verdele tǎu, varǎ, mi-aratǎ! Nu ştii ce se întâmplǎ cu adevǎrat, cuvintele în care te-am înecat! Las-o baltǎ, soldat! N-am mai avut niciun vis de luni bune. Poţi mǎcar în vis a nu te opune? Parcǎ plecând tu vii cu mine, iar când te vǎd, fug încurcat! Ce lipsǎ de curaj, ce dor nealinat! De vreau sǎ-ţi vǎd ochii nǎrui zidul pânǎ la ochi. De vreau sǎ-ţi aud gura, în tǎceri mǎ îngropi. Parcǎ te vǎd, te vǎd citind într-un dosar al meu mai vechi, cu poezii şi umbra mea în jurul tǎu suind. Tǎcerea ta mare aş da-o la soare ca pe o rufǎ, pasǎre, floare, sǎ se usuce, sǎ creascǎ, sǎ zboare! Strǎin de gând şi de cuvânt, tu treci cu cal cu tot prin vânt. Eu semn de aer, tu pǎmânt... Dintr-o lume albastrǎ-gri ştii ce mi-aş dori? Nici averi, nici poezii! Lapte dulce şi sǎ vii! Am încercat sǎ te dezmierd, dar aripi dându-ţi, eu te pierd. Cum e sǎ zbori vei şti, mǎ tem! Am câteva cuvinte-n minte, dar mintea mea ades mǎ minte! Te port ca pe-o absenţǎ de când sunt! Ca pe-o clepsidrǎ cu pǎmânt, în care ninge, plouǎ, bate vânt... Cum ţi-am spus, cum mi-ai tǎcut, va fi un alt început: doar al nostru - un film mut! Poţi zbura nopţi la rând acoperit de pleoape, val de mare purtat pe umeri, gol, prin ploaie, departe… Îţi spun tot ce ştiu pânǎ mai sunt viu, pânǎ nu vin ploile sǎ îmi spele foile. Încerc sǎ nu te chinuiesc, din gânduri sǎ te izgonesc. Ce nu se poate, mai mult decât se poate, iubesc! Ce doruri ascunzi? Purtarea ta în loc mǎ ţine. Lasǎ-te, umbrǎ, pedestrǎ cu mine! Ce prǎpastie stranie şi ce dor se nasc între noi când nu dorm! Ce pedeapsǎ şi arsura! Ce blestem, ochii şi gura! Ce distantǎ legǎtura! Despre umbra care-mi eşti, se zvoneşte cǎ nu eşti. Umbrǎ, ai sǎ mi-o plǎteşti! La ce duce vara ta, varǎ, dacǎ nu mi-o dai, arǎţi, n-o laşi afarǎ? Ai putea să te laşi vrerii mele, să fim la nesfârşit, sub stele, părere. Dupǎ ce-oi muri, încǎ dor de tine tot îmi va mai fi... Caut, varǎ, urma buzelor tale, sǎ le ating, sǎ le deschid, moale! Voiam sǎ rǎmâi, sǎ nu mi te smulgi din privire. Mai am, mai aveam de trǎit, de iubit o iubire! A rǎsǎrit în mine-un gând, dar sǎ-l rostesc mǎ înspǎimânt. Cui mulţumesc pentru ivire, Sfânt Ilie? Într-o poezie încape-un rând de vie. Ţi-am scris despre asta? Mi-a înfrunzit, mi-a lǎstǎrit fereastra! Eu plâng de drag, eu plâng de dor... Iatǎ de ce nu mǎ recunoşti uşor! Eu nu te strig, doar vreau sǎ ştiu dacǎ mai eşti, dacǎ eşti viu, înaripat, dezamǎgit, pustiu... Sunt un cer. Eşti propria-mi stea. O inimǎ în afara mea… Era un timp când aşa-mi pǎrea. A trecut vara ta mai departe. E soare. De acum casa mea are ferestre spre mare. Dac-ar fi sǎ te chem la un sfârşit de lume, ai veni, fǎrǎ nume? Îmi ceri sǎ fug de vara care mi s-a dat? Eşti mai nebun decât mine, soldat! În a ta logicǎ de piatrǎ n-ar trebui nici sǎ visezi vreodatǎ! În mintea ta iubita cum aratǎ? Mai poţi gândi cu toate cuvintele urmǎrindu-te la vedere, pe afarǎ? Nu te mai plimbi printre figuri de stil, nu te mai vǎd pǎşind tactil... Poate cǎ nici nu mai respiri! N-are sǎ mai fie niciodatǎ vara ta, o varǎ adevǎratǎ, aşa cum nici noi nu am fost vreodatǎ! Ţi-am luat seminţele. Am clǎdit din ele o mare şi-un ţǎrm. Tu eşti pe nisip şi nu mǎ laşi sǎ adorm. Culoarea, forma ta naturalǎ e a mea coalǎ. Aşa vin eu la tine ca într-o catedralǎ goalǎ… Cât de albǎ ţi-e statura! M-am deprins cu negura: cât un dor neterminat, umbra ta pe înserat! Nu-ţi e fricǎ de singurǎtate? Din atât popor de maci, iubeşti o carte? Pǎsǎrile mele şi-au gǎsit cer în ochii tǎi. Lasǎ-le sǎ se piardǎ în liniştea lor! Dar tu n-asculţi, nu vezi, nu eşti: ce-ţi cânt, cerul cu flori, zmeu din poveşti… Tu citeşti mai departe şi taci. Negrǎit de frumos cum te-mbraci în cuvintele mele, stângaci! Ai ȋnnopta de gâtul verii, ȋn braţe i te-ai duce? Te-ar primi un anotimp, două, te-ar seduce… Ai ochii ca ploaia cu piatrǎ şi nu i-am învins, nu i-am atins... O sǎ te aprinzi şi tu de la verdele cald al naturii, cum se întâmplǎ vara pǎdurii! Tremurǎm ca roua lâng-un fir de iarbǎ. Soarele, cu pofta-i, o sǎ ne resoarbǎ. Nu ştii cât de uşor mǎ pierd, ca-ntr-o pǎdure un biet ied! Arsura asta nouǎ nu ţi-o iert! Numai poemele de dragoste şi dor cumplit m-opresc s-ajung la tine, infinit! La capǎtul dorinţelor mele eşti tu: un fluviu adevǎrat ce se aruncǎ în mare, o deltǎ cu pǎsǎri, la soare… În cer la tine-mi stǎ privirea şi nu de-acum, dintotdeauna! Nu înţelegi! Nici nu mǎ laşi sǎ fiu eu luna! Am împins cuvintele înainte, le-am învǎţat sǎ respire, sǎ zboare un zbor pânǎ la tine, floare! Cu nevăzute ploi de vară ȋn ape dulci să mă-mpresori, să urci şi să te laşi ademenit ca un şuvoi, să mă-nverzeşti sau să mă iei la nori! În iarna cu tine sunt grǎdinǎ înfloritǎ. Vara, când nu eşti, sunt pustie, razna, pieritǎ... Te-am vǎzut, iubire, la faţǎ, mai rar decât o datǎ în viaţǎ! Eşti pǎmânt, miraj, e ceaţǎ? Mi se aratǎ-n vis un cântec: nu mǎ îndur, nu te înduri sǎ fim doi vulturi… Nu mǎ trezi! Iubeşte-mǎ cu ochii, sǎ curg în ei, sǎ-not, sǎ sar ca peştii! Ce tǎcere ai, de piatrǎ! Oi fi, muzǎ, supǎratǎ! O fi rana prea adâncǎ? Jalea nu ţi s-a dus încǎ? Câmpia mea cu ochi, mǎ crezi? Mi-e dor de tine, dar nu vezi, în iarba, în pǎmântul ochilor tǎi, mǎ salvezi? Tu îmi eşti aşa de-aproape ca o lacrimǎ de pleoape, ca un cer purtat de ape… Încep sǎ te uit şi am sentimentul cǎ aşa se învaţǎ sǎ mori. Tratamentul? Poze cu flori... Peste deal, pe o cǎrare, vino, varǎ, hai cǎlare! N-o fi nicio supǎrare de vii cu calu-n spinare, varǎ fǎr-asemǎnare! A dispǎrut în propria-i poveste. Zmeul de temut, învins, nu mai este. Uite, soare, ochii lui, mari şi negri sau cǎprui! Uite, soare, gura mea a secat ca o cişmea! Nu mai ştiu în ce parte s-o iau! Se-ntunecǎ vǎile lumii şi n-am decât ochii, drept stele, sǎ-ţi dau! Iar am rǎmas pânǎ târziu s-alerg în minte, dupǎ tine, un pustiu! De ce-mi dai mie voie sǎ-not în al tǎu suflet? Eu doar te mint cu stele, la fel cu flori de nufǎr! Mi-e frig pe lume fǎrǎ tine, dar sper ca unde eşti, sǎ-ţi fie bine! Nimeni nu va ştii cât suntem de aproape, cǎ iau forma trupului tǎu, numai ape... Nimic nu e mai uşor de spus ca adevǎrul... Şi dacǎ n-ar fi decât o clipǎ, i-am înţelege rostul, zborul? Avem fiecare drumul lui, câmpiile şi munţii pe care ne visǎm haihui… În noi rǎmân scântei, ecouri din veri, iubiri, ploi trecǎtoare. Luǎm cu noi frânturi, tablouri în viaţa veşnic viitoare… Iubireo, eu cred în cuvinte! Nu eu, ele rǎmân la tine în minte! Un singur izvor am pentru ce fac: pǎsǎrile sǎ ajungǎ cu bine la tine, vrac… Sunt numai aşteptare, mereu în gând cu tine. Caut un vis în care m-aştepţi tu pe mine… Nu mai e nimic de fǎcut, tainice drumuri de strǎbǎtut! Te-aştept ca Dunǎrea pe Prut. Marginile ei necunoscute sunt în privirile tale pierdute... Hai, varǎ, du-te! Vremea mea e tot mai micǎ, cât o floare, o furnicǎ! Varǎ, nu îmi este fricǎ! Voi scotoci dupǎ tine prin sertare, te voi gǎsi mereu înecat de cuvinte amare... Gândul atâta putere mai are! De-un verde-neverde vara ta se pierde… Nu am în fereastrǎ floarea ta albastrǎ, ochii tǎi de piatrǎ, gura-ţi ferecatǎ… Lasǎ-te învins de iarba ce-mi iese nǎvalnic pe stradǎ, încǎlzit de-o armatǎ de cuvinte de zǎpadǎ! La capǎt te-aştept ca pe-o poveste. Iar dacǎ totu-i trecǎtor şi aşteptarea este! Adorm ca sǎ nu mai ştiu, sǎ n-alunec în al tǎu pustiu… Ţi-aş fi fǎcut un semn, un semn din depǎrtare. O grabǎ am în ochi, în piept, ca de plecare! Dǎ-mi înapoi nopţile, stelele. Spune-mi ceva despre distanţa, arsura dintre ele! Îţi cer ce-orice poet cerşeşte: sǎ-mi spui ce n-ai spus nimǎnui, în vis, fireşte! O sǎ îmi treacǎ! O sǎ ne-ntreacǎ cei care sunt, care vin... Ca o apǎ din izvoare, ca un vers ce nu mai moare, e un dor ce nu dispare! Câtǎ frunzǎ-n vânt doru-mi pe pǎmânt! Stele-ţi ard cereşti, varǎ, unde-mi eşti? Fǎ-ţi o bucurie de o zi: ca un dor însetat, ca un Olt revǎrsat, ca un cer descheiat, sǎ îmi vii! Doar seceta să ne dea foc şi soarele să bată! E-n regulă dacă ne-ntoarcem iar la nori, ca lumea toată! Tu ai un tei bǎtrân şi-o vie ce au crescut din unghiul meu obtuz cu nostalgie. Când n-oi mai fi, acolo voi fi vie! Piatra în care sculptez eşti tu. Dalta în care mǎ sprijin, te doare. Mai am puţin, povestea mea nemuritoare! Roua verii de argint leagǎ ceruri de pǎmânt. Doar o varǎ am în gând! Între a nu fi şi-a fi mereu departe, aleg sǎ fim, sǎ fim o carte… Mai mult ce ai putea sǎ-mi ceri, sǎ-mi iei? Alte cântece, pǎsǎri, zile, veri? Tu trebuia sǎ urci munţi, sǎ fii la înǎlţime. Eu am înflorit o datǎ cu prima ninsoare, în rime. Am început de ameţealǎ. Îţi las o filǎ aproape goalǎ şi rana mea continentalǎ şi dorurile ca de smoalǎ, în ele sǎ te faci spiralǎ... Puţin mai am de mers sǎ trec de munţii tǎi, direct în univers. Aşa se-ncheie un poem: cu un scǎpǎrat de chibrit cât un asfinţit. Muzǎ, mǎ mai încǎlzeşti? Muzǎ, ce-mi mai pregǎteşti? Le vǎd, le vǎd în vis! Sunt versuri, cǎrţi pe care încǎ nu le-am scris. Pe-o bancǎ-n garǎ-n manuscris... Nu am o altǎ preocupare decât de cartea viitoare. Pe urmǎ nu va mai fi timp... Voi fi-n Olimp... Nescrise cǎrţi se vor sǎlbǎtici-n sertare pentru o altǎ varǎ: vara viitoare… Poem de dor închipuit, de frumuseţi, tǎceri şi chiuit! Iubite, auzi? Eu l-am croit! Ţi-aş compune lungi sǎruturi dar nu-mi ies decât minuturi bune doar de trecut Styxul, pruturi… Poate cǎ într-o varǎ vii iar, cu pǎrul ud... În tine, Oltul sǎ-l vǎd, sǎ îl aud. Sǎ povestim într-o limbǎ a mǎrii, sǎ ascultǎm pescǎruşii, cocorii, sǎ ne lǎsǎm valului, depǎrtǎrii… Noi vom fi nori în preajma unor ape şi vom lǎsa tǎcerile flǎmânde sǎ vinǎ sǎ se-adape… Eu mi-am dorit, dar tu n-ai fost în stare sǎ te predai, sǎ fii, sǎ mori cu disperare! Singur te simt, o frunzǎ în zǎpadǎ. Prin tine sunt cuvânt, pǎmânt, livadǎ... Eu ştiu c-ai sǎ vii descheiat, cu flori vii. Încǎ nu te-am iubit îndeajuns şi tu ştii! Dupǎ ce voi pleca vei citi urmele de sǎnii din zǎpadǎ. Te voi privi de pe-o colinǎ, fǎrǎ sǎ vrei, sǎ ştii, fǎrǎ vreo vinǎ… Am mâna-ntinsǎ. Vii, luminǎ?

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles