Totul e poezie

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ierarh Nicolae
ISBN 978-606-30-3247-9
Anul publicării 2020
Format eBook Comercial
Nota 4.77 (30 voturi)
Acordă o notă

 

Din cer mai curge lapte şi miere. Cuvintele se potrivesc între ele desperecheate, a bucurie, a nemurire, a mângâiere. O stea rǎtǎcitǎ trece prin noapte. Mirajul creşte. Nu e scǎpare. Forţǎm ale cerului hotare? Ploaia în care ne scufundǎm e o ninsoare! Atâtea nopţi dorm într-o carte! Atâta noapte ne desparte, dar nu mǎ pot opri, merg mai departe! Sǎ nu crezi nimic din ce îţi zic! Fii fǎrǎ patǎ, orb şi surd, stelat, cosmic! Ţi-au înflorit salcâmii, înmugurit alunii? E primǎvarǎ doar la unii! O scrisoare am sǎ mai scriu. Convinge-te, încearcǎ! Nu e târziu! În ochii ei stǎ cerul, în ochii lui, pǎmântul… A toamnǎ, a schimbare, bate vântul… De unde vii c-un colţ de cer şi nopţi cu stele la rever, cât sǎ-mi citesc în ele nemurirea efemer? Am sǎ-ţi arǎt cǎ n-ai trǎit degeaba! Vei fi zidit în zid când o sǎ-mi termin treaba! O lacrimǎ şi-o stea sunt personaje-n cartea mea. Am rǎscolit în scrum. Ce caut, poate n-are cum… Sǎ nu arǎtǎm ce mult ne-am schimbat, cǎ ne-am obişnuit cu distanţa, noaptea, cu gustul sǎrat! Pe lângǎ noi curg vise, înserǎri, pe lângǎ noi se scuturǎ salcâmii. Dacǎ ai rǎsǎri sfios la marginea lumii? Din varii motive, din nimic mi-am construit o a doua viaţǎ desǎvârşitǎ, imposibil de nǎruit. Trebuia sǎ iubesc ce pǎrea o iubire furatǎ, o hologramǎ, o planetǎ rǎzvrǎtitǎ, devastatǎ. Existǎ o poveste cititǎ cândva: de nicǎieri ai sǎ cobori. De undeva. Deşertǎciune sau cum te mai cheamǎ, tu nu ai suflet, inimǎ, nici mamǎ? Trei cuţite rǎsuceşti la mine-n ranǎ! Nu ştiu cine eşti, doar de unde vii şi cum te-ndepǎrtezi… o obsesie, vânare de vânt, zmeu. Cu gândul ajung la tine mereu. În ani luminǎ, distanţa nu mai înseamnǎ nimic! Nici eu… Înspre tine, drumul nu era început. Mǎsor, alerg, zidesc. În foi de caiet pari concret. Poate nu-i târziu! Prefǎ-te viu! Mǎ prefac cǎ-ţi scriu! În mine plouǎ, toarnǎ infernal! La tine e soare sau ninge hibernal? Nu te întrebi ce ni se întâmplǎ? Cu cer şi cu pǎmânt mi te-nvârteşti, goneşti, vorbeşti la mine-n tâmplǎ. Mǎ ţin dupǎ tine. Ecuaţia, matricea, rana se reduc treptat, la absurd, în sine. Am strâns o mare de vise în plic. E colosalǎ, albastrǎ, nu valoreazǎ nimic. Trebuia sǎ te vǎd din când în când, sperând cǎ te-am metamorfozat din gând… Nu erau vǎi de cuvinte deşarte! Erau munţi şi coclauri înverzite în carte! De ani iubesc o iasomie sau mi se pare mie! O fi vers! Atâtea trǎsǎturi s-au şters! Cǎutam un loc fǎrǎ timp, fǎrǎ moarte, când ai trecut tu defazat, îngheţat, aparte... De ce fugi, îmi aluneci afarǎ din vis? De ce sǎ ai aripi e cumva nebunesc, interzis? Nu am decât frânturi din cum erai: o pozǎ, o umbrǎ, un nor, din frunze alai. Ce inutilǎ luptǎ îndrǎzneaţǎ! În ochii tǎi, din gura ta de rai curge doar gheaţǎ! Deşi ştiai ce nu-mi dǎ pace, ca un tiran pierdut, rapace, nu te-ai lǎsat purtat, adus încoace! Existǎ şi varianta-n care speri: cǎ mǎ voi linişti cu tot cu caii mei, din împǎcare cu deşertǎciunea ori cu zmeii tǎi. Nu-mi explic de ce mai scriu, de ce n-abdic! Uneori mǎ complic, e focul prea tare, plicul prea mic, uneori se petrec lucruri, îţi zic! Din stele sar scântei nenumǎrate. Din câte inimi ştii, aritmic îţi bat toate? De ce nu-i timp sǎ ne privim? De ce n-ajunge cǎ iubim? De ce stau rǎsturnate, vii cǎruţe-ntregi, câmpii de poezii? Tu ce te faci când nu mai poţi, prins între gheţuri sau sub roţi? De dor alergi sǎ uiţi, înoţi? Şi dupǎ ce cǎ totul e pǎrere, şi dupǎ ce cǎ n-am ajuns în ziar, nici n-am gǎsit o cale simplǎ sǎ fim iar! Îmi propuneam mereu sǎ te pierd, sǎ te uit îngropat în inimǎ adânc. Mǎ visam cu tine pe o stradǎ iar, într-o carte cu poze, un film, un album, un sonet, un pastel, un abecedar… Îmi bântuiai fǎrǎ speranţǎ versurile neştiind cum se poate trǎi la limitǎ, la capǎtul firului, din toate puterile! Ce-o fi în sufletul tǎu? Un ocean, o colinǎ, un zmeu de-nǎlţat, o maşinǎ? E-atâta linişte, cum nu a mai fost! Aud cum îţi plâng douǎ din stele fǎrǎ rost. Noi ştim cǎ nu existǎ-n lume, nici sub soare, emoţie, fericire, dor mai mare decât în gând o-mbrǎţişare! Te baţi cu mine? Nu te înving nicicând! N-am arme, am câmpul de bǎtaie pregǎtit în gând! Unde sǎ te duc ca sǎ scap? Atâta rezistenţǎ, încǎpǎţânare, cǎ orice trudǎ îmi pare inoportunǎ, o prostie mare! Nu-ţi voi face nimic din ce ţi-aş fi fǎcut mai demult! Respiraţia, gândurile, norii vreau doar sǎ ţi le-ascult! Te simţeai vânat. Te prefǎceai ucis. În celǎlalt vis, neştiind cum o sǎ fie, tǎceai interzis. Vorbeam, nu ascultai. Cu pǎsǎri şi zmeie, cu vibraţii din stele prin tine treceam. Erai prea departe sǎ te mai izgonesc şi prea aproape ca sǎ nu ciocǎnesc, mǎ gândesc! Nu te-a ajuns niciun cuvânt, nu ai atins nicio stea micǎ? Zidul rotund, podul de flori, arsura cum se explicǎ? Iubite, ai trup, eşti pe jos sau cǎlare? Nici el nu ştie cine e sau ce n-are! Îi vrei? Am pregǎtit un stol de porumbei. Sǎ mergem afarǎ sǎ vedem cum mai e! Geografic am trǎit la limitǎ, într-o altǎ minte. Îmi fǎceam griji cǎ te voi pierde, în vis şi nu ţi-am promis un şir de vieţi viitoare în paradis! Nimic nu era ce pǎrea a fi un zmeu, trǎgând dupǎ el ploaia, stelele, culorile din curcubeu! Nu eu aveam nevoie de ajutor! Tu trebuia sǎ-nveţi sǎ te aduni, sǎ cobori dintr-un nor! Eşti nefiresc, o surpare ce doarme, vâsleşte, trǎieşte în derivǎ, pe mare! Fără tine n-aş avea cui scrie. De-ai semăna, n-ai strânge atâta poezie! Ce forţe, disperare, ce mândrie! De-o fi-ntr-o noapte sau o zi, pânǎ la tine voi veni, în flori şi arme sǎ ne batem! Ca sǎ ştii! Aşteptam ecouri din alte vieţi, lumini şi umbre, sǎgeţi, în frumoase, goale şi triste dimineţi. Poate că ai uitat să mai cobori, poate nu-i timpul sau sunt nori, poate la tine-n calendar nu-s sărbători! Un alt pământ: tu şi cu luna, pe după munţi urcaţi, ascunşi, pierduţi întruna… Roagǎ-te şi pentru mine! De ce-aş iubi peste mǎsurǎ? M-am strǎduit o varǎ sǎ te aduc din paginǎ, din mintea mea, afarǎ! Ce ţi-a plǎcut mai mult? Ce-ai înţeles anume din toatǎ alergǎtura, din astǎ micǎ lume? Mi-ai rǎsturnat o mie de corǎbii, mi-ai înecat o mie de-ncercǎri! Mai am pânǎ la tine şapte mǎri! Nu ţi se pare nedrept cǎ inima ta bate neîntreagǎ la mine în piept? Te-ai lǎsat schimbat în nisip, în pǎrere, un zmeu de temut redus la tǎcere, tu neexistând, fraiere! Vǎd altfel de lucruri. Nu era vis. Dar tu nu crezi, rǎtǎceşti, treci, nu te bucuri precis! Te-am cǎutat pe strǎzi, în deşert, prin paradis! De eşti sǎgeatǎ, eu sunt melc, c-un orizont ce se strâmteazǎ… Fii umbra mea, avântǎ-te, înainteazǎ! Cine mai e aşa întreg la cap? La tine fluturii n-ajung, nu pot, nu vor, nu-ncap? Mai grav decât cǎ nu se ştie e lupta ta c-o poezie, atât cât poate ea sǎ fie! Neştiut te-ai ascuns precum stelele, adânc în fântânǎ. Eu voiam sǎ te iau de gât ori de mânǎ… Odatǎ te-am zǎrit - un fum - şi nu mai ştiu de-atunci, îţi spun, eşti o stafie, eu nebun? Spre ce urechi sǎ urlu? Cum sǎ te dau pe spate? Ce umbre gonite, tǎcute, vinovate! Ascultǎ! Sunt şoapte. Ai învǎţat sǎ le citeşti? Sunt rime, cercuri, stele de neoprit! Le priveşti? De-oi fi tu munte, eu sunt vale. Din umbra ta de brazi, rǎcoare trimite-mi, pǎsǎri, zvonuri şi izvoare! Iubite, eşti de un gri fǎrǎ sfârşit! Steluţele-n culori trimise ţie, s-au şters, s-au stins, s-au înnegrit. Dacă ar fi precum râvnesc, nu mioriţe aş trimite, ci un salcâm, un tei, un lemn câinesc, o ie. Deşi multiplicat, ridicat la pǎtrat, rǎzboiul nu a fost nici mǎcar început cu adevǎrat! Cu inima am îndrǎznit în mintea ta, sǎ nu mǎ mintǎ, am construit un darts, o ţintǎ. Eram pe teritoriul tǎu necunoscut. Îmi izbuteau lucruri, rime, trucuri de necrezut! Îţi bat la fereastrǎ nori. Nu deschizi, nu rǎspunzi, nu vrei nimic. Ignori. În mintea ta de gheaţǎ, din care-ai fost clǎdit, am tot trimis aprins câte un meteorit. În cratere creaţia e de neoprit! Ţi-am dat şi ţie o felie din timpul meu, din poezie, nemaivǎzute zmeu dintr-o hârtie! Se făcea că erai o fereastră, de lună şi soare, la infinit adorată, răsfăţată, albastră… Nu ai intrat în rol. Nu m-ar surprinde cǎ într-o zi şi teatrul mi s-ar putea închide. Ce neobişnuit! Erai păţit, avertizat, pregătit. Ai ales drumul drept, potrivit şi m-ai depăşit! Muntele meu nǎprasnic de ninsoare, ai sǎ gǎseşti pe limba ta o stea, un pom, un soare! Stelele sunt minunate! Tu ai gǎsit-o pe a ta? Scrie-mi când poţi despre ea… De unde ştii ce are sfârşit, cât poate fi de sfâşietor un gând înmiit, nevorbit? Cât ai tu, cât am eu de iubit, de trǎit, de primit? Un munte am ridicat, ţi-am rostogolit! Te port la rever, la pǎlǎrie, la piept, în ghiozdan, în buzunar… Pot sǎ te iau cu mine oriunde ca dar! Vreau sǎ te vǎd, sǎ-ţi vǎd ochii, corǎbii în derivǎ… Te apropii? Ţi-am scris în gând mǎri de poezie! Ţi le aduce-n cioc o ciocârlie. De când cuvântul e o barierǎ, cum sǎ te-nvǎţ sǎ zbori, himerǎ? Am încercat sǎ-ţi vând dovezi. Deşi le vezi, tu tot nu crezi cǎ rana nu se-nchide de la sine, realizezi? Te-aş rǎcori ca ploaie, dar n-am atâtea lacrimi sǎ te înmoaie! Am sǎ îţi scriu pânǎ la os ceva secret, absurd şi dureros, nǎdǎjduind în gând, mergând pe jos. Cât pentru o viaţǎ, simţi cum iubesc? Din urmǎ, karmic, orbeşte, dantesc… Nu îmi trebuia nimic. Te voiam. Practic erai alt suflet al meu întreit sǎ zic. Te caut în vieţile trecute, în vis. Dau timpul înapoi. Nu aştept. M-am decis. Fii fericit! O ploaie stǎ sǎ ţi se-ntâmple! O auzi curgând în tâmple? Ai vǎzut? Ceaţa de pe munţi între noi a cǎzut! S-a demonstrat. Ne vom pierde cu totul! Vorbele nu au înţeles! Schimbarea la faţǎ a lumii e un eres! Nu-ţi mai scriu despre noi, nu-ţi mai ies înainte! Ce-am spus a durut. Jocu-i pierdut, cuvintele nevrozate, înfrânte… Nu mai era nimic. Ireversibil, metafizic pari mai mic. Repet: opreşte-mǎ din alergat, din vis, concret! Ne e permisǎ o altǎ viaţǎ, în gând, în cloud. Ca interfaţǎ am un dosar cu poezii legat cu aţǎ. Atât cât sunt, figurant, am preschimbat tǎcerile în vorbire, verbele în iubire, amǎnuntele în liant. Am o mie de întrebǎri pregǎtite, fiecare cu o mie de rǎspunsuri posibile. Nu am putut sǎ fi scris mǎrunt un roman absurd?! Îmi vine sǎ plec şi sǎ mor! E o boalǎ teribilǎ, o ranǎ, un dor… Eram ceea ce cǎutai sǎ distrugi, sǎ uiţi. Sufereai ridicând ziduri, cucerind munţi. Taci apǎsat, sub stele, de o tǎcere stranie. Câinii mei te-ar sfâşia flǎmânzi trǎgându-te din sanie. Cine vine dupǎ tine mereu? Cine te crede o pasǎre, o muzǎ, un munte, un zmeu? Dacǎ ai râde într-o zi aş face foc din poezii! Mǎ locuieşti cu izvoare, nori şi corǎbiile tale! Ce fel de pasǎre eşti tu, dacǎ eu sunt mare? Mǎ adâncesc, m-adǎpostesc, înot în ochii tǎi. De-aceea sar scântei din ei! Eu pot! Eşti verde ca un munte şi aproape. Frunzele tale, norii, ceaţa, vântul au sǎ mǎ îngroape... Ce lucruri ţi-ar fǎcea viaţa roz, mai uşoarǎ: un surâs, un copac, o vioarǎ? La ce cuvânt ai vibra. ai zbura, bunǎoarǎ? Ochii sunt orbi. Cu inima trebuie sǎ cauţi, sǎ pârjoleşti, sǎ sorbi! Te aud. Mi se pare? Visez? Alergi sau mǎ strigi? Au tremurat frunzele de ferigi. Ce meritǎ atâta ostenealǎ? Mai ştii ce cǎutam? Nǎscută din drumul strǎbǎtut, altǎ stea… Niciodatǎ nu ai înţeles ce se întâmplǎ! Lucrurile, valorile în care crezi, te scufundǎ! După tine iubirea era pedepsită la moarte. După mine i-ar sta mai bine- ntr-o carte. De te-ai depǎrta, de mai cǎuta, nu aş mai visa, n-aş mai înfrunta clarǎ umbra ta! Simţi cum cad? Din staţionar ai devenit nesuferit, retrograd… în conjuncţie propriul tǎu eu cu al meu iad. Salcâm neînflorit, prea multǎ vreme ai dormit! Dinspre tine fluturi mov îmi rǎvǎşesc stomacul. Dinspre tine inspiraţie respir. De-ai înflori n-am sǎ mǎ mir! Ai deschis o fereastrǎ spre zare. Trezitǎ dorinţa devine mare. Dac-am crezut mai mult în stele, mi-au tot trimis gânduri rebele sǎ te încurci, sǎ-noţi, sǎ te-nrobesc în ele! Restul era deşertǎciune. Cu tine mǎ simţeam om, de pe altǎ planetǎ, metafizic mai uşoarǎ. Ce simptom! Sigur cǎ-mi e fricǎ de carte, cu toate pǎcatele din gând adunate! Nu vom şti niciodatǎ ce ne aşteaptǎ în vis! Iubirea, moartea, nebunia sunt la fel: un abis… Dacă ai avea curaj, cuvinte şi frunze, ce toamnă, ce ploi ar fi în ale tale pânze! Neatingând nimic, un fum, în grabǎ ai trecut nebun. Te-ai rǎtǎcit la mine-n gând. Acum am înţeles şi spun. Ţi-am inventat o lume. Am împǎrţit-o-n sfere. Nu doar te mint cu ea, e-a mea avere! Ştiai! Am greşit destinatarul, strada, poarta, visul, paharul. Regulile, limitele, cuvintele le-am depǎşit şi plâng, eu, zidarul… Pare o bǎtǎlie pe viaţǎ şi moarte. Cu muza mea mǎ lupt. Mai vrea o carte! Numa-n ochii mei e searǎ, în ai tǎi sunt dimineţi. Nu mai trebuie sǎ suferi! Ai în faţǎ douǎ vieţi! Să mergi ţinându-ţi sufletul să nu zvâcnească, e-a mea dorinţă! Pare nebunească? Nicio veste de poveste! Munţii-şi vǎd de ale lor. Şi la tine norii trec, se duc şi dor? Va fi o luptǎ, o-ncleştare, va fi-n premierǎ o lansare, cât pentru o erǎ, o salvare! Deocamdatǎ pot sǎ zbor, pǎstrând distanţa sǎ cobor. Te prefaci cǎ nu îţi pasǎ. Ce joc! Cu cǎrţile pe masǎ… De te-ai lǎsat cotropit, rǎstignit, înseamnǎ cǎ ai o viziune, un plan pregǎtit! Iubirea ne ajunge pentru o viaţǎ şi pentru dincolo de verdeaţǎ, aşa cum e: teoreticǎ, abstractǎ, de gheaţǎ! Degeaba ziduri îţi zideşti, degeaba fugi, te osteneşti! Tot marea mea nevrozǎ eşti! Dacǎ mǎ-ntorc şi te aduc din cercul tǎu, în cerul meu pǎtrat şi strâmt? Trebuia sǎ te vǎd pentru a înţelege spiritul pietrei. Ştiam cǎ nu vrei. E o alegere simplǎ: tu, el, ei… De ce nu dormi? De ce nu am odihnǎ? În logica-i absurdǎ ori divinǎ, de ce de tine gândul se aninǎ? Dacă ar fi pe voia mea să fie, nu ţi-aş trimite-n dar doar poezie, ci-un câmp cu flori, un munte-ntreg cu brazi, păşuni, măslini şi vie! E şansa ta aceastǎ carte: te trec neobservat, te iau cu mine dincolo de nori, de moarte… Povestea nu are sfârşit pentru cǎ nu e poveste. E un dor zǎpǎcit, un gând plǎsmuit, un vers sfredelit, un pom desfrunzit, de necucerit… Îţi vei aminti cerul albastru, apa din munte, gura de leu... Stelele au înflorit luminate. Te vei uita la toate. Nu au grai, nu sunt la fel pentru toţi oamenii, poate! Când am sǎ te vǎd, am sǎ-ţi povestesc din urmǎ ce am scris, ce-mi mai amintesc. Voiam sǎ ştii! Te gǎsesc? Nimic nu rǎmâne cum a fost! Ce dǎ frumuseţe, ce e preţios e nevǎzut, ascuns ca un os. Nu vom muri de tot! Va rămâne înapoi vântul, valul, briza, după tine cum înot… Alergarea pǎrea axiomǎ. Era timpul potrivit a iubi, metafizic vorbind, o fantomǎ… Te faci cǎ nu auzi, mǎ fac cǎ nu exişti… Frumos pastel, fǎrǎ pereche e-n ochii tǎi maro, în rana veche! Nu mai am nimic de fǎcut. Te-am încolţit, încercuit cum am putut. Va trece! Vei fi fericit! Vei înţelege semnificaţia, mirajul, durerea, întregul! Promit! Merele sunt coapte. M-am pregǎtit sǎ te întâlnesc, sǎ te primesc, sǎ te înfrunt, noapte! Totul fiind la vedere, nu mai aştept rǎspuns. Distanţa, rǎceala, tǎcerea sunt îndeajuns. Te-am pǎstrat pentru a doua mea viaţǎ, pentru mai încolo când vei avea timp, trup, gurǎ, faţǎ… Dupǎ ce vom duce aici la bun sfârşit toate, ne vom pierde împreunǎ, de mânǎ, nestingheriţi în noapte. Am ceva sǎ-ţi arǎt, dintr-o carte! E marginea lumii în care te aştept, parte. Am sǎ-ţi citesc o noapte-ntreagǎ într-o stea. Conştiinţa, miopia nu mǎ vor împiedica! Am sǎ te-nvârt mereu în jurul axei mele stranii. Am sǎ te trec în lista de spovedanii. Şi dacǎ n-ai destul curaj sǎ vii sub forma unui personaj, vino ca umbrele cǎlare, pe ziduri ca o zburǎtoare! Ţi-am adunat tǎcerile în gând. Mai am sǎ le sǎdesc adânc, de parcǎ ar rodi pânǎ în zori, cuvânt... Poate cu timpul dai în foc, de-atâta patimǎ şi nenoroc pe care tu le alungi, eu le întorc! De acum totul e poezie. O traiectorie simplǎ, albǎ, rectilinie… Lasǎ un geam întredeschis! Îmi înfloreşte-n tâmple un cais! Vom trǎi un timp când cei care am fost ne vom întâlni. Sǎ-mi pǎstrezi din iubirea ta, un crâmpei! Într-o anume zi seninǎ am sǎ te iau cumva de mânǎ! Ne vom opri din alergat luminǎ...

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor (1 comentarii)

Adăugat de annastirbei în 19.10.2020 08:15:24
Superb! Astept o carte adevarata cu astfel de versuri. Succes!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles