Ulciorul cu poezii

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ierarh Nicolae
ISBN 978-606-30-3042-0
Anul publicării 2020
Nr. pagini 83
Format Electronic
Nota 4.71 (38 voturi)
Acordă o notă

A prefaţa o poezie e un act inutil: implicǎ presupoziţia falsǎ cǎ existǎ pe undeva, prin “corpul” ei, un sens profund dar ascuns. Criticul ori prefaţatorul ar avea misiunea decriptǎrii şi prezentǎrii sensului rebel. Un pescar hermeneutic, un vânǎtor de profunzimi care, imediat ce “prinde” explicativ sensul, va lumina obscuritatea textului poetic propriu-zis. Nimic din toate acestea aici! Aceasta nu e o prefaţǎ! Pentru mine orice poezie bunǎ are o profunzime epidermicǎ. Pentru a o înţelege trebuie sǎ o simţi. Senzorialitate nu intelect! De aceea, aceastǎ scurtǎ antiprefaţǎ are o singurǎ consecinţǎ logicǎ posibilǎ. Banalǎ dar imperativǎ. Pentru a “întelege” poezia Iosefinei Schirger, citiţi-o! Veţi prinde sensul ei, consumând-o. Fiţi lascivi, cufundaţi-vǎ în carnalitatea lirismului ei şi anulaţi orice urmǎ de contemplaţie raţionalǎ!

Bine aţi venit la festin !!!

 Lucian Şuşanu,    4 iulie 2020

 

Am conjugat, am declinat verbe şi substantive. Nu a funcţionat. Depărtarea ca şi universul continuă să se extindă calculat. Îţi vorbeam de conjuncţii în noapte, ca şi cum nu ai fi atât de distant, de potrivnic, de departe! Iubirea în sine era matematică. Ce provocare, ce problematică! Sentimente? Gheaţă la mal! Fundătura era asimptomatică. Unele lucruri trebuiau făcute! Nu am decât o ţintǎ aiuritǎ, un gând ce mǎ absoarbe, mǎ-ntǎrâtǎ: o stea indiferentǎ aş scoate din orbitǎ. Aveam o basculantǎ de închipuiri, visuri, iubiri la sticle, emoţii şi tresǎriri; gǎlǎgie în cap, vârtejuri, insomnii, de la rotiri, porniri, presimţiri, ca şi când, gata, nu mai poţi sǎ respiri! Prea puţin am trăit! De azi cu doi zmei, pe viaţă şi moarte mă voi bate-ntr-o carte. Ne vom face mult rǎu. Nu mai e ca-nainte! Douǎ fronturi ca douǎ prǎpǎstii am larg deschise în minte. În grǎdinǎ înfloresc arbori. Stele logostele cad din cer. Cǎrţile de flori, fântâni şi iarbǎ pline, îndurare de o minune cer. Marea ta incertitudine îmi dădea puteri. Câtǎ iubire nepieritoare şi câtǎ-ntristare stǎ în cuvinte? Cât într-o floare! Nimeni nu ştie ce scriu de când ai devenit - Cum? Nu ştiu! - fǎrǎ greşealǎ, fǎrǎ istorie, perfect, un pustiu. De ce sǎ-mi fie numai mie dor? Gând până în gând erai cu mine, eram cu tine ca un descânt absorbind, scriind rând după rând. Nimic din ce n-am spus nu neg. Îţi scriu în alb alt poem aşteptând, sperând să nu mă mai tem. Până acum ar fi trebuit să găsesc, sǎ înţeleg, să reţin diferenţele dintre a nu fi şi a fi, dar eu vânez zmeie, verzi stele, curcubeie, zvelte stafii! De o eternitate, chiar de mai mult, transcriu ce-mi spui şi tot ascult. Am învăţat să cobor. Sunt desfrunziri, viscoliri, ca şi când ai avea nevoie de toate frunzele mele verzi, ca să respiri! De-atâta ploaie nu te vǎd. Un dor sǎlbatic înconjoarǎ casa. Cum am fi putut fi dacǎ nu eram iarbǎ şi cer alǎturi respirând zi de zi? M-am operat singură pe singura, propria-mi inimă arsă de-o negură rece, tăioasă, nesigură. Pe o scară de la unu la trei, cât e haos şi cât e iubire, cât întuneric şi cât nemurire în inima pietrei? Mi-ai umplut mintea de îndoieli, doctrine; îmi fac griji pentru ordinea lumii din tine... Iubite, te simt ca şi când mi-aduci norii de ploaie, furtuna, vântul în gând! Noaptea aceasta în care îţi scriu e la fel de mǎiastrǎ ca un gard viu rozaliu. O scrisoare, o steluţǎ, un lampion, ca şi cum aş salva din marea de amintiri, de la înec, un eşantion... Vin înspre tine c-un ulcior. Stele-n delir trǎiesc în el şi mor. Gândul mi-e-n cădere. Mă mai respiri, mai ai putere? Voiam sǎ-ţi spun, voiam sǎ te ating ca-n ultimul meu vis nǎtâng, nu sǎ te mângâi din cuvânt! Ce-ai vrea la schimb pe-a ta tǎcere, tǎcere care-n limba ei o însemna un nu-putere? În mintea ta ce s-ar numi iubire? În visul tău ce s-ar numi absurd? Din ochi, din privire întreb surd. Eu care sufǎr absolut efemer, cu fiecare zi iubesc altfel! Prefer mai ales nefiinţele cǎzute din cer! Cine să ştie ce-i cu noi? Nici nu mai ştii să-mi vii în cale! Atâta frig, atâtea ploi, atâta jale! O lume doarme, alta nu mai ştie… Eu care scriu cuvinte în neştire, am şi uitat cum eşti: respiri tot din privire? Doar noaptea ţi-aş şterge-o uşor de pe frunte, doar umbră ţi-aş face la umbră, dacă ai fi, munte! Tu care ştiai, care ai chemat vrăjitoarele, ai trezit câinii şi zmeii, ascultă: în tâmplă totul e răvăşit! Suflă vânt în orbite, nervii sunt de neoprit. Sǎ nu mǎ abaţi de la calea cea bunǎ, sǎ nu mai vii cu umbre ori furtunǎ, ca şi când un vis cu alt vis al tǎu mi se împreunǎ! Dacǎ adânca mea frǎmântare nu mai poate? Mǎ înşela a ta prezenţǎ. Nu poate fi real, coincidenţǎ! De ne-ar lega o covalenţǎ! Nu te întrebi ce se petrece? Nu te întorci sǎ vezi ce e? Ceva nu se adună, nu se potriveşte, de nu înaintăm în poveste! E un loc unde nu am ajuns, ca şi cum dorinţa, credinţa, nu ar fi îndeajuns. Ascunde-mă şi mă iubeşte în sarea de mare, în ochiul de peşte! Fii muza mea fără pretenţii, orbeşte! Ia-mǎ cu tine într-o vale de fum, departe, pe un munte, pe apǎ, pe aripi. Oriunde, aproape, pe o bancǎ, oricum sau lasǎ-mǎ în valuri. De-ai şti cǎ am rǎmas în gând cu pomii, norii, zmeii tǎi cǎlǎri trecând! Aşteptam ca răsplată din cer încă o viaţă să alerg, să greşesc, să mai sper. Nu aveam răspuns la tăcerile tale. Le călcam fugind în picioarele goale. Nu sunt amintiri, sunt închipuiri ca şi cum te-aş avea undeva în priviri. Am clădit un castel unde sǎ locuim singuri: tu, eu, în el. Nu vrea nimeni sǎ creadǎ cǎ eşti fantasmǎ, o umbrǎ cu sânge rece, albastru, caldǎ! Nu doar o carte ne desparte, nu doar un munte e-ntre noi! E uscǎciune, frig, singurǎtate. Ceva nu funcţioneazǎ, nu porneşte ori nu bate! Nu ştiam ce gândeşti despre toate pornirile, rotirile cereşti, ca şi cum de acum ai învăţa, ai experimenta să iubeşti. Cartea nu era decât începută. Sfârşitul venea singur mereu, se aşeza firesc în pagină tras de un zmeu. Am scris cu lapte şi miere ca şi cum iubirea nu ar fi iubire, ci o altă durere! Blestemul s-a agravat fǎrǎ sǎ vrei, fǎrǎ sǎ ştii. Prin munţi de stele şi uitǎri, pe strǎzi pustii te caut. Tu nu întrebi, dar ştii c-aştept nemaivǎzut balaur. Mai spune-mi cǎ iubirea ar fi rǎmas la tine ca ultima zǎpadǎ: timid poate revine! Nu puteam sǎ te las sǎ pleci, sǎ respiri cu tot întunericul viu din sǎrut, din rǎrunchi, din priviri! Mǎ mai suporţi? Închide ochii şi lasǎ-mǎ sǎ-ţi trec prin tragica orbitǎ, stea! Am să te găsesc, noapte, să îţi adun pierdute umbrele toate, ca şi cum aş scrie o carte… Ai destul sânge, ai destul vis cât sǎ te laşi, tu, un pǎtrat, de un albastru cerc cuprins? Ce vrea iubirea de la noi, nici trei, nici unul şi nici doi? Atât cât eşti: la infinit reinventat şi destrǎmat în gând la nesfârşit, nu ai putea sǎ-ţi ieşi din rolul virtual de mit? Eu care nu mǎ mai recunosc decât în frunzele de pe jos… Tu, ca şi când te desprinzi vârtej dintr-un pom tenebros… Şi dacǎ însǎşi mintea ta are un perete comun fisurat, o vagǎ legǎturǎ cu a mea? Ce ordine, ce legi respecţi? Eşti fǎrǎ scǎpare! Zmeii-mi aleargǎ dupǎ tine cǎlare. Poate că vii şi nu te recunosc, ca şi cum nu mai simt frigul… Luna însǎşi e gata sǎ cadǎ pe pǎmânt! La tine tot noapte e în gând! Se-ntâmplǎ, Doamne, sǎ mai ard şi simt cǎ vreau sǎ ies în larg, sǎ trec de poartǎ peste gard. Îngǎduie-mi sǎ mai încerc, sǎ dau o turǎ prin orbitǎ! O inimǎ din cele şapte din balaur, vag palpitǎ. Nu era nou, nu era diferit! Doar derivând temporal impulsul, forţa sa rezultantă tindea la infinit. Iubite, să mergem pe munte, să mergem la mare! Ce vremuri ne aşteaptǎ! Gustul ninsorii, rǎceala dinspre brazi şi piatra o deşteaptǎ! Să mergem prin ploaie, un mers înapoi! Ştii un cântec, o poveste în doi? Eu încerc, iubite, să fugim oriunde, ca şi când pământul vrea să mă scufunde! Viaţa nu e decât vis! Sǎ-mi pun visul în operǎ lasǎ-mi doar un geam deschis! Mai ai nevoie de spaţiu, de timp? Te-ai decis? Unde pǎrea cǎ te am sub o formǎ regulatǎ de stea, cu tot cu albǎstrele, grâu şi maci, în calea mea… Dacǎ ar fi aşa uşor sǎ înalţi un zmeu, sǎ laşi un semn, sǎ dai un telefon, nu s-ar mai strânge în ulcior atâtea poezii de dor! Cu cine duc acest rǎzboi? Din altǎ lume îndoielile, ploile, umbrele din noi, acum au nume. Erai probabil obosit. Mi s-a pǎrut, se poate, cǎ vocea ta între maşini, e nesperat de-aproape. Parcǎ ai fi închis sau dat încet! Ţi-e teamǎ sǎ vorbeşti concret! Ce fiinţǎ! Treci discret. Eu nu am decât curajul sǎ îţi înnod mintea, inimii kilometrajul, ca şi cum nu ar fi suficient în dezacord tot deranjul! Te simt atât de străin! Am pierdut şi ultima carte în care te ţin! Am nimerit greşit! Erai în drumul meu, desǎvârşit. Te-am ocolit cât am putut dar nu mi-a reuşit! Dacǎ şi-n mintea ta zace ceva? Un vers absurd ai decripta? Nu l-ai lǎsa sǎ treacǎ… Aşa-i? Poate cǎ este un exces şi sensuri fǎrǎ sens ai înţeles. Poate cǎ insolvenţa, falimentul şi poezia le-a ales. Ce ploi ai în ochi şi ce tainǎ! Sau ni se face frig de la vis, de la toamnǎ? De unde vin cuvintele? Îţi trec aproape de frunte, de buze, de pleoape! Noaptea ta se terminǎ odatǎ? Conspir sǎ gǎsesc sǎ-i deschid o fereastrǎ, vreo poartǎ. O imperfectǎ intersectare... Aş fi avut altfel curajul, nebunia ca sǎ cânt? Opreşte-mǎ din încleştare! Fǎ-mǎ o pasǎre! Cheamǎ-mǎ la tine în cer, undeva! Voiam sǎ mǎ las pradǎ câmpului de forţe numit deznǎdejde. S-ar putea ivi o speranţǎ, un semn, o nǎdejde? De ce pentru tine infernul are sens, dar nu cobori să guşti, să fii actor în el? De multǎ vreme îţi vorbesc. De ce mǎ tulburi? E ca şi cum ai fi propria-mi umbrǎ din cioburi, duhuri, ceţuri, fumuri. Dacǎ la tine duce-ntreaga luptǎ? Dacǎ zidirea nu e în zadar? Dacǎ ajungi vestit, iar eu poetǎ în ziar? Alergi, înoţi, zbori pânǎ la mine în gând şi înapoi. Înconjurat de fantome pari una din preferatele mele axiome. Ce vise neclare! Sǎ fii penumbrǎ, înnourare, morganǎ, închipuire, o baricadǎ, o apǎ de munte, neagrǎ o mare? Erai aşa cum erai: neschimbat, la limita absolutului un punct perfect poziţionat, oscilant. Puteai testa teoria, atinge limita, părăsi galaxia! Puteam găsi veşnicia, ca şi când iubirea ne-ar fi de ajuns, nebunia… Presimţirile sunt arcuiri, încercuiri, până aproape de inima ta, ca şi cum din piatră ar roi trandafiri… Mǎ gândesc la umbrele tale formând o armatǎ. Ne-om întâlni gusturile vreodatǎ? Nu-ţi face griji! E de la ea. Mǎ doare-n piept pe partea ta, în dreptul în care umbra s-a lǎsat cumva. Eşti vinovat de frig şi de ploaie, de zborul în cerc, de întunecare! Toate încercǎrile îmi dau cu virgulǎ, eroare. Iubim indigo care încotro. Credinţa ta constǎ în îndoieli, de nu zbori, nu faci greşeli? Ai aripi dar nu se vǎd! Ce scorneli, nǎscociri, ce mâzgǎleli! Eram o umbrǎ a vreunui fost poet; tu - umbra umbrei, vag, discret. La fel de orb ai sǎ rǎmâi! Dacă eşti altceva decât laşi să se vadă? O câmpie, o livadă, o stradă, o dimineaţă, o pradă? Eşti pe orice drum ca un vers, un fum, ocolind atent orice avertisment, orice semnalment. De ani aştept sǎ rǎspunzi. Ştiu cǎ nu fac bine! De-ţi trimit afine stai on line cu mine? De-ţi dau albǎstrele mǎ duci pân’ la stele? Exagerez. Teoretic, din lume nu pot sǎ evadez şi nici din izolare sǎ visez. Am obosit gândind, privind la infinit. De-ai gândi cu mine, am vedea mai bine! Îmi eşti la fel de strǎin ca o iasomie, ca o aromǎ de mentǎ, ca o canǎ cu scorţişoarǎ în vin. Potopul însuşi care ne desparte miroase a iarbǎ, a liliac de departe! Mǎ gândesc dacǎ de la tine absurdul se vede la fel de absurd! Parcǎ şi tu ai trǎi mereu cu el în gând, surd! Cu zâmbetul, aievea îţi mângâi ochii grei, în loc ca-n zbor sǎ trec, sǎ înot în ei! Dacǎ aş şti ce-ţi doreşti când te rogi, ce legi ai vrea sǎ rescri sau s-abrogi! Singurătatea îţi vine bine! De ai avea cuvinte câtă noapte, oceanele, munţii nu ne-ar mai desparte! Nu vezi, n-auzi, nu vrei, de nu mai ştiu: e prea devreme sau târziu? Stele albe-ţi cad în cale, rǎtǎcesc fǎrǎ hotare pǎpǎdiile-mi pe casǎ-ţi. Ştiam cǎ într-o zi am sǎ mǎ pierd între dorinţǎ şi putinţǎ, între tine şi concretul ardent! Ca orice obsesie mǎ distrugeai. Din mii de vorbe ce nu-nţelegeai? Tot sensul opus îl alegeai! Sǎ nu se adevereascǎ: pǎmânt şi cer cu tot cu noi sǎ lunece, sǎ vrea sǎ se învârteascǎ! Toate câte se-ntâmplă sau numai ni se par sunt licăriri de ape, insecte-n chihlimbar. Iubite cu gust de neant şi tăcere, dă stelei ce-ţi spune, cicoarei ce-ţi cere! Te-am strâns de mână. Era-n vis. Ne-am ridicat, am alergat în câmp deschis şi iarăşi m-am trezit fără să îţi fi zis! Ce sǎ te-ntreb? Nu ai ce sǎ-mi rǎspunzi. Liniştitǎ aştept, neîmpǎcatǎ ascult în tǎceri cum te-neci, în tristeţi cum te-afunzi. Nici ochii nu mai pot. Ei ştiu cǎ asta nu e tot, cǎ nu eşti supǎrat şi nici învins de tot. Am scris şi voi rescrie: iarbǎ te voi face, pǎpǎdie! Am oarecare trecere: cuvintele vin la mine ca la petrecere. Ne batem împreunǎ? Ne luǎm la întrecere? Rǎmâi! Mai rǎmâi? Mai rezistǎ un veac! Pentru tine e un fleac! Sigur cǎ ştii în sinea ta! Râvnit un deget de mi-ai da, ar fi prea mult, ne-am îneca! Nu şovǎi! Ce nu se face? Ce e nedrept? Cum sǎ te las în pace? M-abţin sǎ nu te asupresc când doruri mǎ frǎmântǎ. Tu nu te laşi convins lumesc şi nici luat la trântǎ. Mergi mai departe? Ia-mǎ cu tine! Nu se mai poate, ia-mi doar o parte, cea virtualǎ pare o carte, cel mult o coalǎ... Cu ce ai rǎmas în gând din toatǎ rugǎciunea? I-ai simţit pulsul, gustul, delirul, deşertǎciunea? În urma ta va rǎsǎri o carte. Pǎdure, iarbǎ, soare nu se poate! Ce sǎ-ţi mai înşir fǎrǎ portativ, fǎrǎ vreun motiv interogativ, reprezentativ, fǎrǎ de mǎsurǎ, fǎrǎ legǎturǎ? Ce-ar mai putea sǎ te transpunǎ din starea ta, în plinǎ lunǎ? Aproape te-am fǎcut cum vreau: înalt, pustiu, absurd, banal, s-alerg prin tine, un coclau. Poate să ne acopere senila uitare! Rămân pe lume înscrise recenzii, tablouri solare. Era vina ta! Vorbeam cu stelele ce din cer ţi-au plecat. Sunt gata sǎ cred cǎ eşti aproape fericit, fermecat. Scriu convinsǎ cǎ te-am iubit... defazat. Am sǎ-ţi rǎmân datoare pentru ideile abstract inovatoare, ca şi când preţul ar fi o viaţǎ viitoare! Am sǎ-ţi strâng scrisori, chiar de dupǎ nori. Nu sunt despre flori, sunt despre-o fântânǎ oglindind o lunǎ. Am sǎ scriu cu miros de flori pânǎ te-nfiori, pânǎ te înmoi, pânǎ ai sǎ zbori! Ştiu ce ne ţinea înlănţuiţi la un capăt şi la celălalt al planetei: un gard viu, din arbuşti potrivit înfloriţi, din mintea poetei! Nu te ajuta cu nimic aceastǎ iubire tranşatǎ la vedere, la plic… Nu-ţi mai zic! Era un capitol încheiat demult, un gând, o inflexiune, un nod, un cerc; un tumult inunda un gol sau mai mult... Te-aş învǎţa, dar trebuia sǎ ştii! Vom fi ca niciodatǎ? Zi-mi! Eu care aud ce nu-mi spui! Ia-mǎ drept ceea ce sunt, cu pǎsǎri, izvoare, corǎbii în gând! Vino doar în trecere, ca şi când… Prea cruda mea deşertăciune, dac-aş avea curaj, ţi-aş spune: aruncă-n foc tot ce-ţi trimit anume! E în zadar! Fericirea nu se lasǎ atinsǎ, disecatǎ, cuceritǎ, ca o redutǎ! Ţi-am scris în zăpadă, ţi-am scris în nisip. Nu lipseşte nimic. De-acum ştii cum gândesc. Când îmi deschizi am să te vizitez, să scriu alte romane, review-uri, să te studiez. Câteodatǎ mǎ întorc din drum. Deschid cartea, visul, amân. Dacǎ suntem iluzii amândoi? Nu ne întâlnim, nu ne atingem sǎ nu ne strivim, sǎ nu ne sinucidem în vreun rǎzboi! Ai observat? Ne-am acoperit cu toamnǎ. E aceeaşi şi în sânge la tine? Dacǎ acum eşti o pǎrere, nemaiiubind vei fi cǎdere! Deprinde-te cu a mea vrere, întindere, alegere, aliniere! Ştiu ce ai hotǎrât de acum! Eu tot nu cred! Eu recunosc un drum. N-am nicio şansǎ sǎ te-ajung, de fuga ta sǎ te disjung? Vom emigra în noi mai adânc? Cuvântul te-a ajuns? Te-a şi-ntrecut? Nimic aici de nu va fi sǎ fie, în visul meu reformulat încapi şi tu, ca jucǎrie! Eşti un ascultǎtor nebun! Mai lasǎ-mǎ sǎ plâng, sǎ spun: am sǎ devin zǎpadǎ ca ochii tǎi sǎ vadǎ. Aştept în stradǎ un felinar sǎ ardǎ, o urmǎ sǎ cadǎ. La primǎvarǎ, din paginǎ vom ieşi afarǎ. Nu te-ai lipsi de-orice independenţǎ? Am citit undeva. Reţeta nemuririi o sta în puterea ta! Şi dacă pentru o clipă aş roi în gând şi roiul însuşi, negru, te-ar aştepta pe câmp, n-ar fi tot o poveste cu a fost, e ca şi când?

Iosefina Schirger

 

 

Prefaţǎ de Lucian Şuşeanu

Gǎlǎgie’n Cap ………………………………  pag.   4

Ca si cum   Ca si cÂnd …………....…… pag.  14

Eu care aud, care sufǎr,

care nu mǎ mai recunosc …………….…… pag.  43

ULciorul cu poezii

Inimã de balaur …..…………………… pag.  50

Review pe cord deschis ……………………. pag.  77

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles