Variațiuni

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ierarh Nicolae
ISBN 978-606-30-2740-6
Anul publicării 2020
Nr. pagini 79
Format eBook Comercial
Nota 4.89 (38 voturi)
Acordă o notă

Am fi tentaţi sǎ desfacem, urmând canoanele numerologiei divine, cele 99 de poeme, în trei – fiecare treime a câte 33 de poezii – care este şi vârsta cristicǎ – şi sǎ aşezǎm dintru început, sumarul noii cǎrţi de patimǎ şi visare a Iosefinei Schirger, sub acest semn înalt, de peste lume, al Cerului din care coboarǎ şi urcǎ Poezia. Scrisǎ ca şi celelalte volume anterioare, în acelaşi verslibrism minuţios supravegheat, respirând prin cascadele de haiku-uri – modalitate poeticǎ ce îmbinǎ simplitatea cu adâncimea cugetǎrii, gingǎşia sentimentelor cu o acuitate aproape insuportabilǎ a senzaţiilor în care s-au topit, pânǎ la a cǎpǎta graiul viu al abstracţiilor – cartea configureazǎ una din marile voci ale liricii feminine de azi.

Parafrazând una dintre multele imagini poetice excepţionale, surprinzând o mişcare sufleteascǎ dintr-un lanţ, se cuvine a spune cǎ poeta “aleargǎ desculţǎ prin noroc”, norocul având aici semnificaţia darului care, dumnezeiesc fiind, pentru cǎ este poetic, devine prin însuşi acest fapt, har.

Chiar şi o lecturǎ obişnuit avizatǎ este “obstrucţionatǎ’ de prospeţimea metaforelor ce “împing” textul într-o luminǎ intens irizatǎ, în gnozǎ. Sugestii culturale de sorginte creştinǎ, ori cu iz livresc, susţin o partiturǎ ideaticǎ în slujba cǎreia se aflǎ arta poeticǎ specificǎ autoarei, caracterul gnomic al versurilor închizând întâmplǎri de sau din suflet, gând şi vis. De altfel, vechiul motiv al lumii ca vis este descǎrnat şi întors astfel încât sǎ confirme un precept în ocurenţǎ pedagogic: “vis va fi lumea doar/ ţi-am promis”.

Înǎlţimea textului poetic atinge rugǎciunea: “fereşte-mi/ Doamne degetele oarbe de/ mǎrǎcinele singurǎtǎţii”. Pentru cineva care se considerǎ învrednicit a propovǎdui, “iubindu-i nopţii/ însǎşi noaptea/ însǎşi uitarea”, înseamnǎ a sfredeli în tainǎ pentru a scoate asemenea aşchii din neodihna sentimentelor şi a spiritului care îşi expune rece, doct, protocolar – cenzurându-se adicǎ – propria-i nelinişte.

Dintre sentimente, dominant este cel al iubirii, cu accente de fiori metafizici. Ceremonialul dragostei – sugerat, dar şi descris în cadre verosimile, umane – se risipeşte, cu toatǎ înfǎşurarea lui în fast şi mister.

Învocarea abia perceptibilǎ: “vino ca un haiku” este o neîntreruptǎ strǎfulgerare a ţesutului nou ivit prin trecerea gândului spre vis şi necuprins, dând luminǎ şi împǎcare, “culoare formǎ/ armonie vers” – într-un cuvânt, Poezie.

Iosefina Schirger se aflǎ într-o amiazǎ în care plenitudinea şi graţia şi-au unit destinele, instaurând Poetul, într-o lume care pare a nu mai avea nevoie de Spirit.

George Corbu, 9 noiembrie 1999

 

În ceasul al doisprezecelea ai apărut tu, aşa cum voiam eu, să mă iubeşti în gând, parte a unui întreg invizibil, ca şi cum totul ar fi de cleştar, infinit ori posibil. Aşa am dat drumul la drumuri, la noapte, la nori, sfidând secolul, dând erori… fără valuri, fără maluri, înspre tine, risipite mări de dor.

Ai o mie de ani să alergi, să iubeşti sau să pierzi. Din o mie de poezii pe care o alegi? Neiertat de neiertare, neuitat de-a mea uitare, felul tǎu frumos în felul sǎu de noapte, ce nu are? Credeam că ştii ce pot eu să mai sper: ceva minunat, legat de umbrele, de curbura din curcubeu! Ce forme dai tu, necunoscutule, dorinţei: rândurile! Am dus iubirea la limită filtrând cuvinte, idei, alergând după tine din paradis în infern şi-napoi, pradă ei. Dacǎ umbletul va trezi din somn frunzele? Aş îndrăzni sǎ-ţi topesc bruma, buzele... Căderi în genunchi înălţările mele până la tine şi mai departe, pietrificate... pumnale gonind, pietre, semnale trimise în plic, la vale. Dar tu erai o statuie indiferentǎ la cuvinte, la ploaie, ştearsǎ, verzuie. Poate corăbiile nici n-au ajuns. Nu s-a întors niciuna dinspre mare! Pământul, eu privim mereu în zare. Ce vor ochii tăi de lună sǎ-mi mai ia? Credeam că poţi iubi absolut, instantaneu, la întâmplare…

Pluteam într-un fel de plutire, studiam a ta desǎvârşitǎ rotire, aşteptam o mare, iminentǎ ciocnire.

Vrei să ştii ce a rămas din visul din vis? Mai nimic! Un eseu. Ai putea citi, între rânduri e scris ce va urma, ce a fost imprecis. În fiecare zi rup pânza, îmi mişc degetele, crengile, nervii de toamnă şi de plumb. Zadarnic pe geam pictez inimi! Trǎim în lume rǎzleţi. Ani de la mine la tine. Trebuia să te salvezi din insomniile mele vraişte, obtuze şi din realitate… Cum ar fi fost cu tine într-un nor? Ce îţi vei aminti: depărtarea, arsura, cerul de stele pustiu sau floarea ruptă dintr-un gard viu? Alungǎ ideea de cerc! Poeziile se joacǎ singure de-a tine. Îţi tremurǎ pe obraji, în şiroaie, cuvinte. Sunt nǎlucirile mele ajunse la tine în minte. Iubite răsfăţat şi discret, roagă-te pentru mine, pentru păsări şi mare, la cer! Poeziile vin, se aşeazǎ între noi, cresc, învaţǎ sǎ zboare, sǎ vorbeascǎ pe întuneric, în neştire... Ai sǎ vii cu toate cerurile, desfrunzit de ploi, dezlegat de iubire! Mâna nu pot sǎ ţi-o strâng, ochii nu pot sǎ ţi-i tulbur! Mǎ faci sǎ plâng, sǎ mǎ bucur ca şi când ne-am dori ceva de neajuns, de nespus, de neiertat de sus!

Pentru tine am adus în casǎ drumul. Trǎiesc în gând. Îmi întind aripile în somn. Reci sunt lumina şi întunericul. Dacǎ ai veni tânǎrǎ ca o frunzǎ sau ca o stea, sǎ-mi fac lumea dupǎ chipul şi asemǎnarea ta! Câmpul meu de narcise îţi va trece de prag, urcând precum apa prin tine, de drag. Dacă nu te aveam timpul ăsta în ani, veşnicia nu o cunoşteam! De dincolo de curcubeu îţi trimit cuvinte mereu, de parcă aş hrăni un leu, un zmeu, un zeu... Am scris despre realitatea din vis trecând prin lupă imprecis două-trei amintiri, în paradis. În curând, din zǎpadǎ îmi va creşte o pleiadǎ de fluturi, de fantome-n cascadǎ, despre noaptea din tine, tiradǎ. Nu trebuia decât puţin să mă ajuţi cu un surâs, cu un val de frumuseţe în obraji! Nu vom şti niciodată dacă puteam să trecem cu munţii şi marea prin geam! Pânǎ departe inima mea aude şi te gǎseşte. În pumn sǎ-mi ţii degetele, apoi sǎ zburǎm! Umbrele ni se vor adânci cǎzând. Mai e şi mâine o zi în care să te trezeşti şi să vii din cer ca un foc! Ţi-am arătat lumile, visele mele închipuite, existente şi inexistente, cunoscute şi uitate. Mi-ai arătat umbrele tale întrerupte, interzise, aparte. Doar eu o văd până la cer, iubirea care nu mă lasă să pier? Când poezia va deveni câmp, lumină, necuvânt, vom trece deodată de curcubeu alergând…

Eşti podul meu de flori, de neatins, întins, din gheaţă, ducând spre mare, soare şi verdeaţă! Pot despre asta să vorbesc o viaţă! Voi evita să te iubesc mereu, în somn, din mers, instantaneu. Îmi stai în drum peste voinţă, ca fum, ca zmeu, ca nefiinţă! De ce crezi tu că te-am legat, te-am studiat, te-am întrebat şi te-am lăsat să pleci nesăturat? Deşi te încordezi, de la un punct o să cedezi, concentrarea, mândria, sufletul, să ţi le pierzi! Tehnic vorbind trebuie să fii al naibii de abil ori de bun, cercul tău de nu pot să-l deschid, să-l dezleg, să-l supun! Mai am multe de arătat, de făcut! Nu mă mai uit în ochii tăi, să nu văd marea, munţii, văi! Pot doar regla distanţa, unghiul dintre noi. Deşi nu vrei, eu tot îţi zic: schimbarea culorii din negri în maronii, nu a însemnat aproape nimic! Ne-am pierdut risipind fără vină cuvintele, stelele şi anii-lumină! Ceva a luat foc, nu mai pot controla lumea mea paralelă, nici pe a ta, deloc!

Strǎine, nu te ţin minte! O pozǎ nu ţine loc de mângâiere, de o vorbǎ fierbinte! Timpul fǎrǎ sfârşit ne înghite! Ţi-am decupat un buchet de narcise, de raze, speranţe, culori, miresme şi vise. Aştept la frontierele tale indecise, închise. Culege-mi trei vrăbii. Aruncă-le! Una, două, trei. Să nu-mi fie frig, ia-mă la tine în gând şi visează-mă centrul sferei! Oi fi compus din linişti absolute, din inerţii şi pietre mute sau timpul meu curge mai tulbure, mai iute? Nu spre lumina cea liniştitǎ cǎlǎtoresc! Mesajele ce ies din cerc şi adunǎ norii, te privesc! O toamnǎ ce nu se sfârşeşte… Mai ştii punctul acela orbitor, de dincolo de orizontul cuprinzător? Am să-l ating, am să te-ajung, am să zbor! Dacă lumea toată am fi noi?

Mai lasă-mă să cred în ochii tǎi grei! Aş întinde mâna, poate nu-s de smoalǎ, dupǎ ei... Mǎ prefac cǎ privesc în larg. Nicio furtună, nicio presimţire nu-ţi va mai trece pragul, tulburându-ţi nemişcarea, sângele, ritmul, largul. Regula fǎrǎ reguli e un vis! Umbra luminii e chiar întunericul promis.

S-a lǎsat noaptea între dorinţe şi agonie. Jumǎtate din voci au plecat obosite prin vie. Ele nu au nevoie prin satelit de telefonie. Aripi deschise fǎrǎ zbor, nelinişti duse pânǎ la nor, tǎcerile curg dezlegate şi dor. Îmi voi aminti de tine în vis. Visul îşi va aminti de mine precis.

E toamnă. Ar trebui să ştii ce înseamnă! Plouă pe geam, pe pietre, pe ochi. Spre noi e mâna mea întinsǎ - un portativ nescris, o dârǎ de culoare neatinsǎ. Ai putea fi întunericul, goana dupǎ stele, umbra, ruptura de neconceput a douǎ inele. Aş putea fi pulberea arzând orbitoare, arsura din inima ta, o cicoare…

Anul ǎsta iarna poate nu vine! I-am scris… Ce mǎ face sǎ continui mereu sǎ fiu o sfoarǎ de zmeu?

Nu ţi se pare primejdios sǎ fii purtat pe aripi în jos, studiat, întrebat, gonit, zgâriat pânǎ la os? Aş sta la tine-n gând. Ce se aflǎ înǎuntru? Vânare de vânt, o umbrǎ ce ţine loc de prezenţǎ, o piatrǎ de neridicat, al tău necuvânt. Am putea schimba lumea! Unde credeam că te ştiu, că te am, singur într-o vază, la geam! Ce va rǎmâne? Deşertǎciunea, cenuşa din şoapte şi zborul pânǎ la tine, departe… Dorinţa apasă mai greu. Restul de speranţă, mirarea, arsura scad mereu. Cât vezi cu ochii e fum, pârjol. Pălămida ar fi singura fericită în câmpul tău galactic gol. Nicicum, niciodată, pentru mine înseamnă cumva, vreodată. De parcă ar fi cineva să audă, să-ndrăznească, să vadă! Unde se pierd şoaptele de pe buzele tale vrute, precaute, cusute? Ce mai trebuia să faci? Să vrei să treci de hotare, de cuvinte, de noapte. Lumineazǎ-mi întunericul acestei vieţi cu întunericul tǎu şi cu lumina câtorva cicori, scaieţi! Unde se pierd paralele vieţile noastre scrise de stele? Unde ajung acoarele chemările, căutările mele? Vagi amintiri, din ochi mângâieri se descompun, se unesc, cresc exponenţial, până or devini apropieri. Te-am creionat în sistemul meu de valori, în culori. Eşti construcţia mea epicǎ, uşa de dincolo, prǎpastia, neantul. Eşti în lista mea de utilitǎţi, de metafore şi alte figuri de stil, încorporat metafizic în text, în vodevil. Eşti trecut; o lume uitatǎ. Vie iubirea rǎzbate curatǎ. De adevǎrat ne-om întâlni altǎdatǎ! Mă gândeam că m-ai fi lăsat în lumea ta din vis, la geam. În altă viaţă vom sta împreună. Ştiam.

Te-ai schimbat aşteptând. Atunci ori acum, aici ori departe, e vina mea, himeră din carte? Mai bine privim în altă parte. Ajung mereu pânǎ la tine şiroaie, rece, de toamnǎ, vie ploaie. Ţi-am dat din timpul meu nemăsurat, curbat şi tot mai vrei, tot nu ai! O amintire din care nu se mai înţelege nimic! Ce îmi doream, pentru ce te-am ales călăuză, umbră, cerc, palmares? Mǎ repetam în cercuri de albinǎ, în mintea ta, ca-ntr-o grǎdinǎ, hrǎnind cu lapte şi cu miere, o luminǎ. Unele lucruri ne bântuie mereu, ceva ce ai lǎsat la mine: triunghiul, arsura, curbura din curcubeu… Când te vei hotǎrî sǎ vii, se va umple cerul de aripi, tǎcerile vor tǎcea, singurǎtǎţile ni se vor depǎrta. Incendiu de stea cǎzǎtoare am sǎ fiu! Bine, mǎ dau bǎtutǎ! Am luptat cu un soldat de jucǎrie de o forţǎ absolutǎ brutǎ şi c-o tristeţe înnǎscutǎ. Luna e a ta, jumǎtatea nevǎzutǎ! S-au închis toate patimile: de la tristeţe, la bucurie, de la speranţă la amintire. M-am vindecat. S-au adunat ultimii trandafiri. N-o să ne pierdem minţile dintr-atât! Mai am timp să te port, să te strig, să vorbim… Mai e timp! Nemurirea e o grădină. Până la stele nu e decât o viaţă-lumină.

Dă-mi un înţeles cuvântului viu; îndoiala, nedumerirea, necuprinsul din tine doar, le ştiu! Ce flori schematice ţi-aş dǎrui, ce muzici, ploi, ce dimineţi, ce nebunii! Spune-mi, de ce îţi mai e frică acum? Răul şi binele sunt doar două cuvinte cu care absolutul se joacă, ne minte. Dezleagă-mă-n vis de boală, de şoapte, de umbrele tale ca de şapte păcate, de curcubeul din gând şi de jumătate din noapte! În cu totul alt spaţiu, în cu totul alt timp, goneşte-mǎ, însoţeşte-mǎ, iubeşte-mǎ, numeşte-mǎ olimp! Ai fi putut fi un cerc bun unde toate cuvintele, dorinţele sǎ le spun, sǎ le joc, sǎ le-adun! Varii utopii ţi-am proiectat în vis vorbind de una singură cu tine, în scris. Ce noapte! Ca miezul iernii obsesia, la poartă bate.

De dincolo de cuvinte şi munţi, să nu îndrăzneşti să mă pierzi, sǎ uiţi!

Puteam să nu înţeleg nimic pe deplin, puteam să te iubesc risipită sublim!

Voi da peste un iubit mai cald, într-o varǎ…

 

Iosefina Schirger

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles