Nonsensuri

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ierarh Nicolae
ISBN 978-606-30-2633-1
Anul publicării 2019
Format eBook Comercial
Nota 4.73 (52 voturi)
Acordă o notă

 

Ce lucruri mari îmi izbutesc: să pot iubi-n fiece zi, să scriu şi să trăiesc! Înfloresc pomi din hârtie, cerneală, migală. Dac-aş putea ceva măreţ să vă trimit, să spun, să vă răsfăţ, ar fi o rimă sau un băţ; câteva linii - crengi despicând cerul… Nu am dormit, până-n adânc am răscolit, am inventat, un timp nedefinit, o formulă, o expresie aproape poetică, un câmp de interferenţe, un manual de estetică. Pot divaga la infinit în metafore, simboluri sau mit. Aştept doar forma liberă, potrivită prin care trăirea să o transmit. Am să v-arăt a mea măsură şi cerurile ce îmi fură deschise toate… Iubirea-i risipită-n infinit! Este uşor, poţi fi desăvârşit, odată ce hotarul de cuvinte ai găsit! Arme albe, haiku-uri, parfum sfredelind, gravitând, semănând răni, furtună, fum. Am învăţat să traversez munţii şi ceaţa, să respir! Visează cu mine! Poţi vedea? Dusă e vara! Deschide-ţi fereastra, mintea, inima! Unele din vise se pot întâmpla! De ce curg înspre apus, fără minus, fără plus? De ce număr clipele? De ce-s grele-aripile? Ceva aştept, aştept necontenit, înalt, frumos, de preţ, deştept, neauzit, un zvon, un nor, un răsărit. Eu, o nimica, o pieire, de am atâta măiestrie să mai ridic un zid zidire, e că am pus la temelie desăvârşită, o iubire! Va fi frumos călătorind, râzând, în gând! Cuvintele grele îmi par sparte, albe luciri. Sunt prea puţin! Numai ochii negri de noapte, îmi vin! Dacă pietrele înseamnă cuvinte care în timp, s-au răcit, s-au pietrificat?... Hiperbolic am ţesut o poveste în van, viscolind siberian. Prin foc şi prin străini am căutat. O carte de iubire - fum să fie? Într-o minte pustie ar încăpea o poezie? Mi se pare că mai am un zid, ceva să sparg, că n-am trăit destul, că zborul nu e larg... Poate că nici n-am înţeles, că am greşit cum am ales să lupt, să-mi treacă setea mai ales! Vară, ce-ai trecut! Mi-aş cuibări în ochii toamnei, inima-n furtună! Să nu pleci de la mine, să nu ridici alt zid! Nici glasurile fără glas, nu vreau să mi le-nchizi! Simţi? Nu suntem pe pământ şi nici amurgul nu-i amurg… Nu spun să te curbezi. Nu ai văzut trecând, tăcând, nu ai citit că tot ce-avem are să cadă, că o să fim pe cer un zbor, un vis frumos, o stradă? Cuvintele îmi macinǎ liniştea, orele, iarba, nopţile! Pe hârtie trăiesc! Spre dimineaţă aşteptările se umplu de verdeaţă, părul de vânt, cerul de stele, ochii de ceaţă… Mă deştept de parcă am un cui în piept, ce nu mă lasă să respir, să mă îndrept. De-un veac mă lupt c-o nefiinţă! Ce risipire, câtă străduinţă! Caut un cuvânt, aştept un mesaj, ca un pescăruş răsăritul. Absenţe obişnuite, plate vis-a-vis de toate cuvintele intense, mate! Sângerează viorie hârtia. În ani-lumină măsor distanţe. Cu frunze uscate, toamna ne minte. Răcoarea adie, umbre se îndoaie, curge liniştea într-un evantai de cuvinte, insomnii, păsări. Doar orizontu-i fierbinte… Experimentul poetic? O inflexiune, o translatare în spaţiu a eternei clipe deşarte... Dacă iubire nu ar fi, versificaţia cui ar folosi? Am să scriu ce şi ieri am mai scris: din amintiri, etern feminine poezii. Ochii vor şti cumva să vadă, vara din gând, toamna de afară, golul din zăpadă... În minte-am minţi nenumărate, de parc-aş mai avea o soartă-n mâini, în spate! Necuvintele ne-au unit, ne-au dezlegat... Zmeiele sunt rupte, toamna-i pe sfârşite, vrerile trezite, porţile păzite… printre alte chinuri hărăzite. Izbutesc să mai zbor! Cuibărită e neliniştea. Din infinitul de fiecare zi îmi vin umbrele mirate, sensurile dezbinate, gândurile spiralate, cuvintele vindecate... Motivul pentru care trăiesc? Genele umbrind privirii asprimea, blândeţea, misterul ostentativ, incomod al iubirii. Se petrece ceva: sângele s-a schimbat, venele bat în verde, vine iarna. Încordarea va trece? Frunzele pleacă, timpul cu ele şi toamna o să mă treacă grăbită, de stele… Voi alege culoarea cea mai puternică! Să-mi fie scut în calea pierzaniei, piedică… Ştii locul unde iau naştere impulsurile? Unde ar trebui să fie o fereastră, e un gol, o beznă, nu o lumină albastră! Am o grijă să nu lipsească nimic, să fie totul concis, pe tavă: sensul unic, semnificaţia exactă, rădăcina însăşi pătrată… Îmi place fragilitatea şi poarta încuiata şi ţurţurii crescuţi din inima transparent sfâşiata… Am regizat un salon de primire din cuvinte nerostite, orgolii, aşteptări, tăceri, risipiri şi safire. Am şi o scoică arsă de soare, în care valuri pleacă şi vin. Cu ea începe orizontul. O las sau o mai ţin? Vidul e tabloul însuşi, esenţa naturală, supremă… suprapus existenţei mele - o nesecată dilemă… Cum acţiunea directă e imposibilă, am estetica. Aici cuvintele şi trăirile sunt una, la limită. I-am determinat sensurile, proporţiile, simetriile: nemărginirea e în noi sferică, raţională, imaterială. Am toamna-n ochi - nu ea mă doare - ci dorul după o vâltoare, să râd, să zbor cu ea în gând, să merg călare! M-am apropiat? Dau târcoale, şed sub pat. În spate-am sufletul înjunghiat şi verde prăbuşirea-n cap… Prea trecătoare am să trec să spulber frunzele din piept, să îl cutreier, să-l înec, cum n-are nimenea, deşert… O taină ascunde orice poezie. Dac-o găseşti, să nu-mi spui mie! Experimentează, pune-o în practică sau la pălărie! Câtă noapte, câtă absenţă ce doare! Ploaie de frunze muiate în sânge, frigul nu trece, timpul ne strânge. Dincolo de îndoială, cuvintele silabisesc, fabulează. De un surâs îmi e mai teamă! Ca un cuţit e de tăios! Nu-i e destul până n-ajunge el înfipt în inimă, în os! Nu ajung! Îmi depăşeşte înălţimea! Mă înspăimântă universul intangibil, capcana înspre care mă avânt, întunecimea. Tăcerea e un foc de frunze ude. Din mare, nicio corabie, niciun pescăruş, nicio scrisoare nu se aude. Am dat sens şi gust stărilor esenţiale, încifrat în mici poeme solare. Am obosit de la fluturi, de la lumină. Toate au fost un praf de stele respirat! Spre cine de acum îmi voi întinde mâinile? Ca liniile ferate, apropiindu-se în nori, sunt cuvintele - cu o singură destinaţie: noi. Linia mea frântă, absentă, discretă, profundă, fără măsură de albă, de surdă! Zâmbetul, singurul ce va rămâne, ne uneşte, ne spune: Pe mâine! Dacă din flori mi se mai naşte o poezie trecătoare, tristă sau zurlie, o-mpachetez, o pun la poştă sau la pălărie? Poate, în urmă, nu alegem noi, ce vom lăsa! Formule găsite? Doar o clipă, pasărea şi umbra ei, nedespărţite - ar da sens nonsensului şi atâtor cuvinte. Nu timpul îl voi înfrunta, ci ploaia din inima grea, pân-oi săpa o fereastră, să văd cerul prin ea! Voi ţine minte culoarea ochilor amăgiţi, forma mâinilor întinse şi tăcerea care s-a scurs. Lumina e pe drum. Am să mă opresc…

 

Vorbiri la limitǎ

De dragul vântului disper, pierzându-mă în orizont până la cer. Mai verde ca un pom din parc, de nu te întâlneam, aveam să tac. Ai la picioare un ocean şi o mare, să înoţi, să te bucuri la soare. Atâta am plâns. Tot puţin ţi se pare? Nu te doare astă ploaie? Apa ce curge şiroaie, norii schimbaţi în noroaie, nu te seacă, nu te-nmoaie? Contempli detaşat cum te întrepătrund, te schimb şi te supun naturii mele, ritmului meu propriu, de nebun. Ce frâu ai tu pus la cuvinte! Pe ale mele le hrăneşti cu frig, cu vânt, înainte! Ai rămas în urmă, în timp, nevăzut. Pe buze ai voal de păianjen, un blestem anume cusut. Ploaia îţi cade la geam ori poate nu ea apleacă pomii, îneacă strada. Să nu adormi în noaptea asta! Îţi voi aduce umbrele. Te poţi trezi în altă viaţă, altă lume! Ţi se pare că nu poţi fi mişcat de la locul tău! Dintr-o privire te pot decripta, pune la pământ, reduce la absurd sau mai rău! Nu e ca şi cum te-aş integra? În ce constă libertatea ta? Dezbracă-mă de frunze, de cuvinte, de şoapte! Convinge-mă de trecerea ta! Stai cu mine sau trimite-mi într-o noapte, o stea! Tu ştii cum e când nu poţi adormi? Unde vrei să pleci cu toate stelele, orele, visele? Simţi primejdia? Respiră prin frunze, ne întâmpină, e la mine pe buze. Deşi e iarnă, îmi aminteşti de pădure, de păsări. Ai mult verde în sânge, în voce, luciri de aramă-n privire. Te iau cu mine, departe din lume. Eşti un moment de elită, o trăire, o răstălmăcire, mai mult o părere. Hai în zăpadă, din mintea mea, hai în stradă! Stelele-n sânge, n-au început să te ardă? Iartă-mă c-am îndrăznit să te chem la infinit, câte-n soare să-ţi promit şi să-ţi scriu, să-ţi scriu grăbit, în inimă c-un cuţit! Deşi eşti doar a mea întruchipare, deşi n-ai aripi, grai şi nici scăpare, deşi mi-ai dat mereu eroare… Aminteşte-mi în fiecare zi cǎ e dimneaţǎ! Şopteşte-mi ceva! Lasǎ-mi umbra rece, îndrǎzneaţǎ! Stropii de ploaie plâng după frunze. Ce întuneric! Ia-mă în braţe! De ce nu ai buze? Proiectat în albastru, te visez. Pâlpâi ca un felinar aţipit, aşteptând în colţul străzii, paşii aproape trecând. Când o să-mi răsari sprinţară, la o margine de vară, dintre nori, dintre coperţi şi să-ncepi să mă răsfeţi? Bate vânt într-o sfârlează şi mi-e dor de o amiază… Vântul, oare ce visează? Nu mă întoarce, nu mai aştept! Zâmbeste-mi de la geam câteodată discret! Toamna se-nvârte în jurul unui copac. Frunze-ameţite, galbene se ating, se desfac. Cu iarna din tine am să mă-mpac! Tu-mi vei trăi orice cuvânt. Eu te voi recrea mai colorat, mai cald, mai blând. Iubirea o mai vrei sau ai rămas la fel de precaut şi de temut balaur? Te-am minţit exagerând cu stele… Am visat că ne ţineam în braţe. Imuni la judecăţi, ispite, trecusem de graniţe, de piele, de oase... Simţi crengile-nflorite? Atâta dragoste nu-ţi tulbură liniştea zidită? Dac-aş şti că nu te doare, inima ţi-aş da la soare, poftele la drumul mare, stelele pe-a mea cărare! Pot din gând, nu-i aiurare! De s-a pierdut vreo poezie, în infinit sau pe hârtie şi adresa mea nu s-o mai ştie, ţi-or da-o negreşit, tot ţie… Amară miere de cuvinte! Doar ochii tăi, pe cer puteau să zboare, doar fuga ta, mă poate urmări. Mă amăgesc, până-ntr-o zi! Ai greşit nerăspunzând. Am să-ţi găsesc, am să-ţi aduc liniile din palmă, până la mine-ntr-o toamnă! Pământul ne-ncurcă, văzduhul ne cheamă. Vino de urcă! Ştiu dacă e senin şi îţi e bine! Ştiu seara după cum umbra îţi vine, ştiu dorul după tine. Cu glas de greier şopteşte-mi ceva, să te găsesc, să te prind în sânge, în carte, în insectar, undeva. Virează în galben, în gând, peste munţi, ia-mă de mână, vino să mă înfrunţi! Ridică-mă de pe jos, de pe stradă, nu mă lăsa tremurând, trandafir îngrozit de zăpadă! La tine ajung toate foile. La tine visează ochii mei de amiază, decupând, anticipând, zborul studiază. De-ai fi al meu om de zăpadă, tot te-aş lăsa să fugi zâmbind senin şi încurcat, spre o tornadă! Poate de mine n-ai scăpare! Ţi-oi spulbera în vânt, în mare, adânca, neagra întristare! Am să te pierd în zare cenuşiu ca pe-un soldat ce pleacă timpuriu, cu visele şi floarea la chipiu! Când simţi că sfoara se destramă, iar zmeiele ţi se răstoarnă, e semn că forţele te înconjoară. Nu am găsit un zâmbet mai sfios… Nu am găsit un aer mai umbros! Cu bine! Rămână-n loc ce-oi mai avea nespus şi umbra ce mă ţine…

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles