Dezordini

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ierarh Nicolae
ISBN 978-606-30-2586-6
Anul publicării 2019
Nr. pagini 240
Format Electronic
Nota 4.73 (118 voturi)
Acordă o notă

 

Curajul de a fi poet, despre care Cioran spunea, cu modestie, că îi lipseşte, n-a dispărut de tot. El trebuie situat într-un context favorizant, prin raportare la alte valori, la cetate (din care Platon îi izgonise, totuşi, pe poeţi). Fie-le îngăduit ca, prin intensitatea trăirii lor, însufleţind cuvântul, poeţii să recreeze lumea, aşa precum în acest volum.

Cartea face o veritabilă demonstraţie de lirism îndătinat meditaţiei şi iubirii, cei doi poli ai unei poezii care se sustrage în chipul cel mai natural terestrităţii.

Luciditatea, ca un adevărat maestru de ceremonii, supraveghează nestingherita trecere a sufletului în gând şi a acestuia în vers, cu transferurile afective, inclusiv inevitabilele dislocări şi dizolvări ce au loc în asemenea stări de maximă concentrare ideatică.

Ea determină translatarea expresiei pe tărâmul reflexiei moralizatoare, al epigramei chiar, ceea ce induce starea de ludic, configurată în desinenţa în poantă a unor poeme.

Delicatele versuri sunt transcrise în ordinea cerută de volutele eului, într-o înlănţuire de haiku-uri, creând impresia şi senzaţia de inefabil. Fără a prevesti ceea ce urmează, fiecare poezie evoluează pe propria orbită, putând genera oricând ample şi aplicate disertaţii lirico-filosofice.

Este o notă de originalitate ce-l întâmpină pe cititor încă de la primul volum (Pânze de păianjen, 1997), deschizându-i dintru început piste de descoperire şi însumare a miracolului.

Cuvintele se adună ca într-o vrajă pentru a comunica nu doar bucurie – sunt poeme în care badinajul e de rigoare – ci o înţelegere a rosturilor mai adânci care ne întemeiază şi ne conţin.

Poeta profesează o cultivare (era să spun cultură) a iubirii, a spiritului, de o nobilă şi autentică vibraţie. Prezenţa etern-femininului frapează graţie adierii înviorătoare a unei sensibilităţi în care este drapată fiecare dintre aceste miniaturi lucrate în filigran.

De o reflexivitate ce-şi ajunge sieşi, poemele Iosefinei Schirger invită la introspecţie, ca o posibilă cheie pentru cunoaştere, ca “osândă” a condiţiei umane. Sunt poeme în care dogoarea dragostei se propagă nestăvilit, adeverind înţelepciunea biblică: “dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”.

Când neliniştea prinde în cercu-i vaporos totul, chiar şi culorile de pe acoperişuri şi când “va fulgera/ cu îngeri” se va ajunge poate la o inversare a relaţiilor ce s-au cuibărit în necuprinsul atotcuprinzător, unde “de atâta rău/ am vrea să fie/ bine aşa să-l ajutăm pe/ Dumnezeu”.

Este un unghi inedit, despicător de taină, în abordarea divinităţii: nu cerşire de îndurare, de ajutor, ci, dimpotrivă, colaborare.

Nenumărate sunt sugestiile declanşate de dorinţele închipuite ca încrustare a posibilului în real. Excedată de fantasme, poeta ajunge să exclame într-unul din rarele momente de dezabuzare – “blasfemie” repudiată de integralitatea demersului său poetic: “naivitate să crezi/ că poezia face/ lumea mai bună” intrând, în contradicţie cu fiorul transmis până şi de pauzele, tăcerile dintre versurile prin care şi-a vestit mesajul fundamental, stenic, al dragostei de tot şi de toate.

Căci dragoste trebuie să fie şi atunci când “rădăcinile caută/ pamântul/ născător a toate”.

Pentru poetă, moartea, certitudine a certitudinilor, conferă prin însăşi prezenţa ei, noi prerogative vieţii: “moartea există/ nu înseamnă// să o aştepţi/ înseamnă să/ trăieşti/ mai serios// şi să nu uiţi/ că există”.

Aventura existenţială determină seisme sufleteşti dintre cele mai neprevăzute, armonizate cu mişcarea gândului – “gândul trece pe unde/ are loc pe unde nu/ nu în locul lui/ cresc cu disperare/ iarba brazii”, dar şi cu împlinirile lui: totul, subordonat unui comandament suprem: “lumea să împart/ mai drept/ printr-o mirare”.

Cuvintele – cârjele magice şi sfinte pe acest drum al Damascului – “urcă/ mereu pe pereţi/ le găsesc în// pat în paharul/ cu apă în lumina/ de lumânare// în oglindă nu/ e nimeni sau sunt/ altele mai amare”.

Şi aceasta, în ciuda faptului - sau, poate, tocmai de aceea - că: “există/ două lumi una a/ întrebărilor/ cealaltă a/ răspunsurilor”.

Dacă nu trebuie să ne mirăm că “nimeni nu citeşte o carte închisă” (şi acesta un admirabil poem într-un vers), atunci este de aşteptat ca această carte, deschisă neliniştilor noastre, să ne fie prieten şi modelator pe calea ce duce de la speranţă la certitudine, într-o simbioză de năzuinţe umane.

Actul poetic se dovedeşte, încă o dată, tămăduitor pentru angoasele şi spaimele ce pândesc simţirea noastră cea de toate zilele, în fragilitatea ei.

O voce lirică, retoric întrebătoare (umbra cărui cer eşti?) şi poetic răspunzătoare, sub regimul îndoielii totuşi: o umbră a cerului Poeziei? – acesta ar fi semnul sub care se înscrie traiectoria unei poete ce se vesteşte prin versuri simpe, însă profunde, nu o dată memorabile.

 

                                                                9 iulie 1999                                        GEORGE CORBU

 

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles