Stări fără nume

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ierarh Nicolae
ISBN 978-606-30-2360-6
Anul publicării 2019
Format eBook Comercial
Nota 4.95 (55 voturi)
Acordă o notă

 

Steaua mea-nvelită-n ceaţă, mintea nu poate cuprinde toată această viaţă! De unde năvălesc tăceri păgâne? Unde se duc cuvintele anume, când n-ai cui spune netălmăcita stare fără nume? S-a scris tot, nu mai credem în poezii, absenţă de dor, despărţire de speranţă, de parcă nu ne-ar înfrunzi copacii în fiecare an! Iubite temător, am o câmpie de versuri, de vise şi de păpădie! Acoper-o c-o pălarie!

Mă poţi purta un timp la butonieră sau în buzunar, o idee, un babilon, un olimp, un ocean. Iubeşti? Nu-ţi pare că-i întâia oară? Nu-ţi bate inima mai vie? Toamna ne-a schimbat, ne-a prefăcut ochii în stea, câte o mână în aripă. De-atunci am rămas cu versurile-n drum, le las ca daruri, simple jucării. Râvnind mereu ce nu există, văd altfel lumea şi pe tine, decât roz: groapă cu lei, hotar, cicoare, abis. Tu poate ai stat liniştit într-un zid, într-un vis. Cântec, aripă, orbită, foaie să fi fost… Sunt aerul de iarnă, tu munte de nisip... Să te înalţ, să te distrug? Ai toate jumătăţile, proiecţiile, insomniile, acoarelele. Vârtejul aleargă, cu mult de poarta ta s-a dus, în lumea largă. Câtă putere să am, să-ţi alung negre gândurile, să-ţi trezesc triste păsările, să-ţi dărâm albe zidurile, să aleg alte drumurile? Ţi-am deviat traiectoria, percepţia, am schimbat lumea. Nu ţi se pare că am mai fost odată? Altfel, de unde vibraţia, trăirea, pornirea asta ciudată? Îngăduie să-mi fii cea mai frumoasă închipuire! Pentru tine îmi înfloresc salcâmii, îmi închid rănile. Tăcere de-ai fi, ţipăt m-aş face! Lasă-mă să cred mai departe, să-ţi fiu inimă, duminică, pâine şi vin, patimă, să simt pustiul şi ceaţa din tine, să fiu tu! Asculţi ce-ţi cer? De ce te temi, de ce-mi ascunzi, ca noaptea, ochii tăi rotunzi? Te-am adunat în gând şi vina repetat ţi-am şters-o surâzând, pentru focul aprins, cuvânt de cuvânt. Ştiam că nu ştii să răspunzi! În care vreme şi în care loc ai să te întorci cu drum, cu nori, cu veri, cu scrum, cu tot? Ce poate fi în ochii tăi! Păduri, câmpii, pulberi de stea, răcori, un curcubeu, nori, zurgălăi? În ai ei e cer de vară: intersecţia cu săruturi. Ce curge acolo hotărăşte altcineva! Mai am puţin şi-ajung o floare-n vânt, o stea, pământ. Eşti singur în poveste, tulburat ca o fântână, ca magheranii înfloriţi, ca frunzele arse toamna, plecând spre cer, ca tăciunii înroşiţi. Te iau cu mine peste tot: pe străzi, pe mări, în avion şi parcă-n fiecare geam e chipul tău nepăsător. Te-aş fragmenta, apoi nu va mai fi nimic… doar necuprins. Într-o zi o să-mi năpădeşti înţelesul cu o aversă de dragoste! Nu te apropia! N-adăpostesc pacea, iubirea, ci o haită de resemnări flămânde. Cât am să te mai iau cu mine-n somn? Fântâna ta nu poate să mă-ncapă, mai rece, mai departe, tot de piatră!

Ne-am rătăcit în câmp deschis! Câte voci! Câte să fie? Ale tale, toate învie curgând pe acelaşi drum, spre marea - neagră mare. Trezeşte-te, imaginato, nu te ascunde, nu mă goni, altă frumuseţe decât dragostea, nu ne-a rămas! De ochii tăi pustii, nici gloanţele nu trec! Curge de-acolo o pace şi un frig, că pot să mă înec, de-am să te strig. Tulbure fântână, de ce-mi otrăveşti florile iubirii, nepământeşti? Am să-mi ţin pleoapele închise, ochii să nu te mai ardă. Îţi voi trimite prăbuşiri, lovituri de cuţit, prin satelit, în arcadă.

Te-am văzut purtând o lume de glasuri, de şoapte, toate, în fapt, adevărate. Un pas mai e. Aş vrea să te opreşti. Iar ai trecut şi iar nu te-am atins. N-ai fost decât o ploaie, un vârtej, dar am acum şi aripi să urc de pe pamânt, cu stropi de apă vie îţi scriu cuvintele la rând. Măceş necules, eşti intersecţia lumilor paralele, de te temi, întinde mâinile! Poţi trăi mai departe zburând prin mine de la un ţărm la altul!

Te-ai lăsa dezlegat? Fără de leac cum eşti sau cum te simt, să mai apari? Dar nu ai fost! O lună dacă-ţi dau, tot n-are rost! Cum s-a-ntâmplat s-ajungi un zmeu din vânt, la ea în gând? Poate te am în cap de când te ştiu şi te ţin strâns. Crezi că nu văd cum arzi haihui? Am învăţat să zbor periculos de jos, în unghiuri ascuţite, cu aripile ţintuite în cuvinte. Toate zborurile mele nu mai pot să ţină cerul, nici distanţa între stele! Nimic nu e ce pare-a fi! O joacă, poate, de copii, ce m-a întors în timp. Doar ştii!...

Ce să-ţi fiu eu, când rana e prea mare? O pulbere vindecătoare, venin, alifie, sare? Puterea e la tine! Mai poţi învia nemărginirea strânsă în cuvinte! Desprinde-te, deprinde-te să arzi, priveşte-te în oglinzi, în vitrine, în ochi în care nu ai mai fost!...

Aur şi rugină e frunza pădurii! Îţi e teamă de toamnă? Simţi spirala de nelinişti? Să o înfrunţi!

Ce vină te face să alergi? Ce vină mă face să pierd conturu-ţi şters, de un întuneric ardent? M-am rugat la infinit, orbita goală de păcat, să ţin… Apele toate nu ne despart! De ce zâmbesc? M-am răzgândit! Am să te iau la mine-n gând, să te înveţi să zbori, să strigi, să uiţi. Încapi în colivie? Ce-ar fi să dispărem în veşnicie? Asta nu înseamnă tot o fericire? Un anotimp de ar fi fost, să fug prin el, tu să fi stat pe loc! Aproape toate visele îmi zboară în zig zag până unde vor ele şi se întorc la tine, ca ploaie de stele. Ne vom găsi iar, n-ai teamă! În urmă ne creşte codrul de aramă, hotar pe care tu ai să-l treci într-o vară. Nu ştiu de mai sunt, de mai eşti… Urme de gheaţă, paşii cei singuri mă ocolesc. Îmi trebuie curaj şi nu mai am, cât să privesc adâncii ochi. Doar neguri vin din negre văi! Înstrăinaţi sunt ochii tăi, cu mii de guri. Nu mai veniţi la mine-n gând, ca-ntr-o grădină, fără sens, din vânt, un viscol de rime, lăsând! Pădure, mare, munţi se pierd în ochi ca noaptea. Am să îi las în voia lor, în carte să-ncapă. Ce dacă negri nu mai sunt? Au rătăcit fără permis, pe mări, până în paradis. Cuiburi de păsări, ochii ei din care nu a băut nimeni, ochii lui plini de ea… mult aşteptata, izgonita, rătăcita… În apele ei, tulburând un pământ, trandafiri înroşind, în mâinile ei coborând, mângâieri irosind, în ţipătul ei sfâşiind, ce e scris aşteptând. Ruptă umbra gândului ei din gândul lui, ceva între privirea lui şi îngerul ei păzitor, ca şi cum s-ar deschide un drum neumblat, un nor. M-ai iubi? Mai m-ai iubi? De treci aşa târziu, prea îndoielnic şi prea blând, nemărginirea-mi devorând, nu o fi semn de foc înspre pământ? Tu poţi pleca! Eu pot rămâne oceanul prădat. Fug de verile tale! Pentru că nu citeşti tot ce îţi scriu, trăiesc din semne de-ntrebare şi nu ştiu: ne vom trezi de mână mai târziu? Prea-căzătoare, cum să te las pământului cerşetor, a nimănui?

Te-ai opri? Nu rămâi la masa tăcerii, fărădenume? Deşi tăcând, m-ai pedepsit, nu am murit, am suferit lucrând la podul compozit, ca să te fac să mă iubeşti la nesfârşit. Scapă-mă-n vis, steaua mă urmăreşte! Vino să exişti între două săruturi! Mi-eşti dragă de nu pot să spun şi te alerg ca un nebun, un roi de frunze arămii gonind pe drum! Fii răsăritul meu peste zăpezi! Nu-ţi cer nimic, doar dacă ai vrea, du-mă până la cer şi dincolo de stea. Căuta-mă-vei, aştepta-mă-vei! O să înmuguresc fără tine, înotând fără aripi, fără ţărm de întoarcere, înfruntând valuri. Niciun cuvânt nu se desprinde din tăcerea căzută la picioarele tale. Ascunde-mi frigul unei mângâieri sub o piatră! Nu mi-a rămas un câmp nears, de parcă toate bogăţiile mi le-ai prădat şi-ai debarcat şi ancorat în goală mintea mea! S-a luminat! Nu ne mai prinde nicio ploaie! Pot arunca pe fereastră, cărţile, foaia goală... Ce boală!... Într-o zi am să-ţi sparg vitrina  c-o piatră! Ţi-au adormit cuvintele pe faţă, pe gură. Închide şi porţile! Semn de întoarcere, nu e! Creşte în inimă ultimul cerc. Lasă teama dintâi şi speranţa nerostită pe umerii mei! Ce pot anii tăi lumină să-mi mai dea? Ce ar putea ochii tăi să-mi mai spună? Ai văzut măna mângâind, trestia unduind, mărul sângerând, îngerul căzând? Descresc ca nopţile de vară şi nu răspunde, nu coboară, în rânduri de carte, în sute de stele să mă împartă iară. Am să îl trec la fără de-nţeles, la drum uitat, la vânt de seară, la resemnări, la amânări, la fremătări de căprioară. Cum să trec de porţile tale-ncuiate? Nu mă mai tem, de s-o întâmpla că-mi vei tulbura fântâna c-o stea! Ai fost odată orbita, ploaia, răceala, arsura.

Fereşte-te! Mai cade o stea. Las-o să vireze, să strige, să încerce! Pasăre, apă, scrum, fier - zi-mi cum vrei! O aripă-mi arde. Mă laşi să te orchestrez o vară, în alb în roşu, verde, violet, deşert? Dă-mi mâinile, ochii, gura, ia-mi visele, ploile, negura, cât să fim liberi din nou! Doar vara asta ţi-o cer! N-ai vrea să vin când dormi? Lasă un geam deschis uşor! Umbrele noastre vor rămâne peste vară îmbrăţişate.

Nu-mi judeca ruga! Tu ştii să te rogi, mare vălurind? Făgăduieşte-mi că există o lume mai frumoasă, din depărtări! N-am puteri să-ţi apăr tăcerea şi anii de ger - otrăvită fântâna e-n flăcări, nesecată, de-mi ceri… Se vor deschide ochii tăi şi cerul. Privirea va urca în urma mea şi gerul. Dar nu, nici tu mai mult decât celelalte! Sufletele noastre s-or fi despletit! Nu-mi poţi preface visele în păsări! Sunt cel ce te-a pierdut. Fântânile le-am prădat. Întreb, îmi răspund. Dincolo nu e nimeni să aştepte cuvintele. Mai mult de-atât am vrut să fiu, pastila ta de fericire, o mare de hârtie, ceva ca din trecut sau viitor, ceva ce nu putea să fie. Nu vrei mai bine ochii, să plec fără cearcăne, fără aripi? Nu vrei mai bine gura? Dar dacă mâinile noastre nu se vor recunoaşte? Ce dor aripile! Nu crezi! E coarda care se întinde până la stele, trasă înainte, de aceleaşi două, cele mai simple cuvinte. Fără atingere, pe rând noroc, neşansă - tu, eu - două lumi spate în spate ca o monedă. Crezi că e doar primăvara, ce mi-a înflorit cicatricile?... Tot ce a fost, n-a fost nimic. Am să mă mint cu vise, fluturi, zmeie, să pot ieşi din iarnă, direct în primăvară. Ai putea să mă ţii într-o tâmplă, ascunsă de vânt, să mă plimbi de mână nevăzută, în gând sau să mă minţi născocind o minciună, râzând. Chiar dacă drumul este lung, chiar dacă-mi spun că sunt nebun şi vreau să mă îndrept şi mă întorci din drum, o dată, până la tine, tot ajung! Am să-ţi apar în chip de stea, ai să citeşti în urma mea, am să te-aştept în continuare, undeva. Eşti nordul nopţilor polare, zbor bănuit. Te voi găsi mai palid şi mai drept, cu toate săgeţile, verile, gloanţele, zmeiele ascunse în piept. Am să te adaug nisip în clepsidră, la umbre cu aripi, la dor răstignit! Doar tu ai rămas din oglinzi să mă alcătui. Nu-ţi spun: te iubesc, ar fi ca şi cum m-aş iubi, de parcă eu aş putea fi altceva decât tu! Ţi-e dor de munţi?

Îmi vii mai rar de acum, în minte. Nu-mi mai e teamă nici de umbre, de cuvinte. Nu simţi aşa, un dor pustiu sub frunte? Nu vreau să crezi că n-am avut curaj! Atâta ger am strâns în rană! Nu vezi că-i iarnă?

Au înflorit salcâmii tăi din vis, atât cât i-am udat şi le-am tot scris? Iubite, lasă-te din timpu-acesta smuls! Ia drumul meu, aproape m-ai ajuns! Hei, resemnare, noapte neîntâmplată, o nebunie e zăpada toată! Eşti la fereastră? Sunt la poartă. De-o fi târziu sau nu mai poţi, tu cheamă-mă încet de tot, cu inima bătându-ţi rău! Am să cobor scăpat de-orice durere, peste câmpii şi munţi ai să mă duci necorporal, atemporal, părere... Să îţi mai scriu despre cum valuri curg, cum iar te caut şi n-ajung? Tu închizi amarul şi cercul, în amurg. Ultima scrisoare, aceasta va fi, dintre toate insomniile, beţia de cuvinte, grădinile de pe acoperişuri, geometriile, ipotezele… Las în urmă: povestea, mirarea, o pânză cuprinzând cerul. Poţi risipi ce-am adunat! M-am împăcat! Fără tine am să curg, să trec, să cad. Eşti mai sărac cu o vară! Sunt mai bogat cu o vină. Ne aşteaptă un pământ verde! Vei fi o mare de aripi, o mare de speranţe, o mare de nisip, într-un sertar. Ce a rămas din nebunia de-a îndrăzni să mă rotesc o dată? O geometrie aproape goală, impresii de toate zilele, alintări, bogăţie de motive, de forme, de umbre, risipiri, antrenamente, închipuiri.

Ce joacă, ce iubire? Simplă fantezie! Ce fereastră? O neagră gaură oarbă, pustie, albastră, o filă goală, un gând absurd ce dă năvală! Nu eşti nici foc, nici ploaie şi nici vânt! Nu eşti nimic de pe pământ!

Dac-ai credea că ar putea să fie ceva mai mult de-o poezie, m-aş vindeca şi-aş alerga înaintea ta, prin vie. Te-am răsfăţat cu zâne, zmeie, praf de stele din înalt! Te-ai depărtat constant, nemăsurat sau am visat. Mai există alte cuvinte? Cât să mai spun? Mi-e somn, e frig sau sunt nebun să te alătur umbră ăstei lumi? N-a fost decât aşa cum ai vrut tu să fie! Să nu te caut, dar să te găsesc în orice poezie! Rămâi cum eşti! Mai poţi? Mi-ai făcut loc la geam, în infinitul pustiu din viaţa ta? Va fi o viaţă următoare! De mai aproape de soare, îţi voi trimite tot nelinişti, zboruri, cercuri, brize de mare…

Cine ştie? Poate vine fluierând de bucurie!...

Iosefina Schirger

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles