Călătorii

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ierarh Nicolae
Anul publicării 2019
Format eBook Comercial
Nota 4.40 (42 voturi)
Acordă o notă

 

Am iubit un timp, cea mai frumoasă dintre imaginatele imposibile. Am numit-o salcâm, pădure, ţărm, sferă, pustiu tăcut şi pasăre din nori, celula albă ajunsă aripă, pătrăţelul de cer, vrabia zăpăcită de vitrine, copacul mai verde, pagina albă pe care scriu, vina sublimă, frigul din stele, călătoria închipuită, lumea străină … De când am început să o iubesc în minte, ce mă făceam fără cuvinte? Nimicuri cum mai aruncam în mare? Tăcută absenţă, de vară ploaie trecătoare, lumină în inima fântânii ca un vis, eşti cel care înalţă zmeie sau s-ar putea să nici nu fii? Cu tine începe noaptea, toamna şi zăpada. Ţi-aş răscoli privirea, gândul şi arcada! În câte lumi trăieşti, străine, în gând, în vis, mutat la mine? De parcă te cunosc, te împresor, te ademenesc, te viscolesc uşor. De-o să rămână cerul fără stele, să ştii că sunt la mine. Am partea mea de rai, plus partea ta de nemurire. Bat drumurile ca poet, m-am învăţat cu noaptea albă şi aştept să ţi se vindece rana din piept. M-am trezit mergând ȋn umbra ta mov, unduind necunoscuta dinamică a fluidelor tale roz. Sunt nopţi în care ajung până la tine şi mă întorc şi nu mă vindec de vară, de tăcerea albă, de iubirea de foc. Am să te scot din mintea mea la soare, o să te fac să zbori din nou, o să te trag de sfoară, zmeule, ca pe orice muritor! Din turnul tău, prin crăpături, nu laşi nimic să treacă? Încarcerate-or fi scrisori, candori, iubiri şi ape. Surâs sumar, fără contur, nu îmi ascunde tufele cu mure, cu ochi cu tot! Din ceruri separate, te văd, cu aripile-n spate. Nu ştii să strigi, eu nu te pot chema la nori! Nu mi-ai lăsat un vis întreg, o stea între stele! Nu ne-o fi dat să mai trăim o viaţă? Te voi iubi cristalizând... Ideea e totul! Inima bătând ȋntr-o intersectare. N-ai fost decât împotrivire, o oarbă tragere la sorţi, o fantezie… Să îmi pun visele la colţ şi lacăt la iubire? De ce în ochii tăi aprigi nu e lumină? De ce atingerea ta pare nefirească şi creşte? O carte este prea puţin, de împotrivirea ta e atât de mare, iar aşteptarea mea n-are răspuns? Ca să îndrepţi ce n-am greşit, să traversezi nebănuit, apucă-te de a mea sfoară, de zmeu nesăbuit şi zboară! Am şansa mea să te ajung şi visul necupris să-l spun. Nu-i prea târziu? Nu-s prea nebun? Nu am mereu o altă dimineaţă să îţi înalţ zmeie la cer! Nu ştiu dacă şi mâine pot să scriu, să te privesc, să pierd… De unde ştii cât poţi iubi? Un zbor de fluturi albi, un zmeu fără aripi, poţi fi? A mai trecut o iarnă, cât să uităm de mână să ne ţinem... De o stafie, parcă ţi-ar fi frică. Nu am să întorc spre tine vreo privire, n-am să te rog, să tulbur vreun decor. Îmi cumperi visele la preţul lor? E ceaţă peste munţi. Simţi stelele? Le simţi fierbinţi? Te-am inventat din nimic, din ȋntâmplare. Cum ar fi fost să te găsesc? Te-am ȋncurcat, dar am găsit maniera de a fi fericit, de a câştiga timp. Alerg prin mintea ta ca într-un exerciţiu de concentrare. Nu te simţi invadat de fluturii mei care te-au urmat de supărare? Să nu mă mai priveşti, să mă destrami, să m-otrăveşti! Treptat, subtil te-ai transformat, contorsionat, rarefiat şi defazat… Până la tine am inventat scări, am unificat teorii, am dat erate, am eliberat fluturi, cuvinte împerecheate, am calculat distanţe, probabilităţi… totul rescris grăbit, subînţeles…

Nu sta în umbra mea, nu m-apăra de stele! N-am să mă las rapită de-o iluzie, iubită de-o părere! Atâta ger s-a strâns… şi pasărea rănită tăcând sfredelitoare… Să o mai strig? Ce nume să îi dau, că n-are! O inimă, o vrea sau o avea, de floare? Au să treacă toamne, au să treacă veri, fluturi, cai şi păsări, toţi salcâmii mei… până ai să înţelegi că stelele sunt în tine, nevorbitoare, că inima ta e la mine, arzând grăitoare, mă voi pierde rătăcind căzătoare... Au mai rămas puteri nebănuite să iubim, cuvinte potrivite să te strig? A mai rămas ceva întreg, firesc, sublim? Ai numărat câte ţi-am scris şi câte au rămas de zis? Ai cântărit câtă iubire a-ncăput, câtă ar mai trebui? Aflându-ne, ce-o să-ţi mai spun?

Îmi place să te ştiu cum eşti: în goană alergând prin colivie, purtând misterul prăbuşirii, pe mine, tot globul şi aripile îngereşti, sub pălărie. Ai crescut, ai flori, aripi, fluturi, valuri, fluieri fără seamăn! Ai fi nebun să faci ce-mi dă prin minte! Ai fi nebun să spui ce-ţi dă prin cap! Cu tot cu sufletu-mi rătăcitor dispari nepăsător… Nu mă lăsa în drum ca pe o oarecare! Ia-mă cu tine, peste munţi, peste mare, undeva, nemaiavând nimic de dat uitării sau de ascuns în cărţi de catifea…! Ca un vapor aş mai pleca din port în port, din stea în stea, în gând, pe jos, înot… Cum să-ţi arăt că pot? Nu înceta să fugi, să treci prin zid, prin nori! Dau zilnic foc la câte o dorinţă şi mă revolt stârnind furtuni de praf, de dor. Ajung cuvintele la cer gonind spre tine... Nu o să mor dintr-o privire! S-a întâmplat ceva ca o ruptură, te-ai scuturat, te-ai depărtat peste măsură. Nu te ameninţ, doar mă mint că aştept să mă îneci în ochii tăi amari şi reci. Nu ai făcut un semn, un vers, dar ai schimbat orbita nemuririi şi-ntregul univers, ca un magnet, din mers. De tine cuvintele se agaţă convingătoare. Fără reguli de compoziţie, ȋşi fac loc ȋn lipsa ta. Nu mi-ai trimis un ecou, un suspin, un surâs, un oftat, o lacrimă… să le pun rimă, să le găseşti ȋntr-o carte. Fericirea, veşnicia, pe noi nu ne-au încăput… Am să aştept la capătul curcubeului prin care te plimb. Când o să ajungi, din largul lumii drum de vânt, de fum, ai să-mi arăţi ce mi-ai adus. Fără privirea ta de răvăşit, cu ce speranţe zilele să-mi ţin? Mi-ai arătat că nu poţi fi, că nu pot încăpea în colivia-ţi de cleştar… O să ne ţinem singuri de urât! Am luat cuvintele la rând, să te-amăgesc, să ţi le vând. Nu-i nimenea mai bucuros cerşind iubirea unui muritor! Un zgomot nu dovedeşte nimic, teoriile nu dovedesc nimic. Cum să îţi vindec umbletul stingher? O altă scară pentru tine potrivesc, spre cer… Câte zăpezi s-au strâns! În felul tău ciudat şi singular, te laşi împins, plimbat pe val. Mă-mpotrivesc cât pot să nu îţi stau în cale. Nu am căzut cu tine la-nvoială, ca să-mi rămâi bolnav de munte şi de îndoială! Prin dreptul frunţii simţi când trec? Om îngheţa şi n-am să ştiu mai mult ce trebuia. Dintr-un elan de nebunie fericită, nefiresc, tot ţi-aş da foc… Voi ajunge prin satelit, până la tine şi mai sus, spre stele. Ȋţi voi umple buzunarele şi ferestrele de cuvinte, de toamnă. Poezia e ca privitul ȋn ochi, ȋn vitrine, ȋn gol; e vaza mea cu dalii mov; e portativul nostru, e experimentul vieţii de pe acoperiş, ceva prin telefon, numai al tău: o poală de stele neîmblânzite, o cale mai mică lactee, nimicuri strânse... Poezie e parcul prin care te plimb, e oraşul ȋn care pierduţi ţinem unul la altul. Pentru tine am inventat zidul de ceaţă şi viscol. Iubeşte, ȋnalţă-l, dărâmă-l! Ai aici tot ce vom uita. Mai ştii de ce ȋţi scriu? Pentru că pot sau pentru că s-a ȋntâmplat de m-ai rotit, curbat de tot cât mai eram. Pentru a rămâne departe de tine, am nevoie de pagini ȋntregi… Frumoasă e simplitatea ta matură, abandonată, imposibil s-o tulburi, s-o cumperi! Se va găsi o inimă să-i răspundă, să o inspire, să o inunde! S-ar putea-ntr-o zi să nu mai scriu, să-mi crească aripi pân’ la soare, străvezii, să mă prefac izvor, la munte sau cărare. A mai rămas vreun rând nescris sau vreun proiect neprins ȋn zid? Răzbate până la tine vreun cuvânt din alai, vreo idee albastră, un curcubeu ireal? Poate ar fi trebuit să scriu mai bine un roman cât o stradă, cât o dragoste neȋmpărtăşită, oarbă! Nu ai răspuns la crengile mele ȋnflorind! Te-am ȋnchis acolo unde eşti acum, ȋntr-un chihlimbar, timpul să-l ȋnfrunţi. N-ai presimţirea că zidul ne strânge, că-l vom dărâma până în zori, în rouă, gheaţă, stele, sânge? În felul meu, în dezacord, am dat în foc şi te-am târât în acest joc. Eşti un perete de roşii muşcate, de mov violete. Ca să rămân un visător, răspunde-mi cu cele mai simple, două cuvinte, nor! Doar tu te poţi lipsi de rol, captiv, în cosmica, oceanica fereastră de dor! Am ieşit din normal, am forţat barierele, timpul, imaginaţia, să te hărţuiesc, să te încercuiesc, să te arunc în aer, natural. Cuvintele să mai conteze, dacă nici primăvara nu te poate-aduce, cu vise, flori şi nori, pe după gât? Pentru cine vorbesc aglomerat, torenţial, febril şi inegal, suferind de insomnie? La ce salcâm galben strig şi nu ştie? Cuvintele se caută, se pândesc... Poţi rămâne o contradicţie, un reflux, un indiferent! După un secol de uitare, când vei citi, aminteşte-ţi: adevărul nu putea fi scris! Din lumea asta albastră sau din altă viaţă, am să-ţi trimit poezii.

 

 

Am iubit un timp, cea mai frumoasă dintre imaginatele imposibile. Am numit-o salcâm, pădure, ţărm, sferă, pustiu tăcut şi pasăre din nori, celula albă ajunsă aripă, pătrăţelul de cer, vrabia zăpăcită de vitrine, copacul mai verde, pagina albă pe care scriu, vina sublimă, frigul din stele, călătoria închipuită, lumea străină … De când am început să o iubesc în minte, ce mă făceam fără cuvinte? Nimicuri cum mai aruncam în mare? Tăcută absenţă, de vară ploaie trecătoare, lumină în inima fântânii ca un vis, eşti cel care înalţă zmeie sau s-ar putea să nici nu fii? Cu tine începe noaptea, toamna şi zăpada. Ţi-aş răscoli privirea, gândul şi arcada! În câte lumi trăieşti, străine, în gând, în vis, mutat la mine? De parcă te cunosc, te împresor, te ademenesc, te viscolesc uşor. De-o să rămână cerul fără stele, să ştii că sunt la mine. Am partea mea de rai, plus partea ta de nemurire. Bat drumurile ca poet, m-am învăţat cu noaptea albă şi aştept să ţi se vindece rana din piept. M-am trezit mergând ȋn umbra ta mov, unduind necunoscuta dinamică a fluidelor tale roz. Sunt nopţi în care ajung până la tine şi mă întorc şi nu mă vindec de vară, de tăcerea albă, de iubirea de foc. Am să te scot din mintea mea la soare, o să te fac să zbori din nou, o să te trag de sfoară, zmeule, ca pe orice muritor! Din turnul tău, prin crăpături, nu laşi nimic să treacă? Încarcerate-or fi scrisori, candori, iubiri şi ape. Surâs sumar, fără contur, nu îmi ascunde tufele cu mure, cu ochi cu tot! Din ceruri separate, te văd, cu aripile-n spate. Nu ştii să strigi, eu nu te pot chema la nori! Nu mi-ai lăsat un vis întreg, o stea între stele! Nu ne-o fi dat să mai trăim o viaţă? Te voi iubi cristalizând... Ideea e totul! Inima bătând ȋntr-o intersectare. N-ai fost decât împotrivire, o oarbă tragere la sorţi, o fantezie… Să îmi pun visele la colţ şi lacăt la iubire? De ce în ochii tăi aprigi nu e lumină? De ce atingerea ta pare nefirească şi creşte? O carte este prea puţin, de împotrivirea ta e atât de mare, iar aşteptarea mea n-are răspuns? Ca să îndrepţi ce n-am greşit, să traversezi nebănuit, apucă-te de a mea sfoară, de zmeu nesăbuit şi zboară! Am şansa mea să te ajung şi visul necupris să-l spun. Nu-i prea târziu? Nu-s prea nebun? Nu am mereu o altă dimineaţă să îţi înalţ zmeie la cer! Nu ştiu dacă şi mâine pot să scriu, să te privesc, să pierd… De unde ştii cât poţi iubi? Un zbor de fluturi albi, un zmeu fără aripi, poţi fi? A mai trecut o iarnă, cât să uităm de mână să ne ţinem... De o stafie, parcă ţi-ar fi frică. Nu am să întorc spre tine vreo privire, n-am să te rog, să tulbur vreun decor. Îmi cumperi visele la preţul lor? E ceaţă peste munţi. Simţi stelele? Le simţi fierbinţi? Te-am inventat din nimic, din ȋntâmplare. Cum ar fi fost să te găsesc? Te-am ȋncurcat, dar am găsit maniera de a fi fericit, de a câştiga timp. Alerg prin mintea ta ca într-un exerciţiu de concentrare. Nu te simţi invadat de fluturii mei care te-au urmat de supărare? Să nu mă mai priveşti, să mă destrami, să m-otrăveşti! Treptat, subtil te-ai transformat, contorsionat, rarefiat şi defazat… Până la tine am inventat scări, am unificat teorii, am dat erate, am eliberat fluturi, cuvinte împerecheate, am calculat distanţe, probabilităţi… totul rescris grăbit, subînţeles…

Nu sta în umbra mea, nu m-apăra de stele! N-am să mă las rapită de-o iluzie, iubită de-o părere! Atâta ger s-a strâns… şi pasărea rănită tăcând sfredelitoare… Să o mai strig? Ce nume să îi dau, că n-are! O inimă, o vrea sau o avea, de floare? Au să treacă toamne, au să treacă veri, fluturi, cai şi păsări, toţi salcâmii mei… până ai să înţelegi că stelele sunt în tine, nevorbitoare, că inima ta e la mine, arzând grăitoare, mă voi pierde rătăcind căzătoare... Au mai rămas puteri nebănuite să iubim, cuvinte potrivite să te strig? A mai rămas ceva întreg, firesc, sublim? Ai numărat câte ţi-am scris şi câte au rămas de zis? Ai cântărit câtă iubire a-ncăput, câtă ar mai trebui? Aflându-ne, ce-o să-ţi mai spun?

Îmi place să te ştiu cum eşti: în goană alergând prin colivie, purtând misterul prăbuşirii, pe mine, tot globul şi aripile îngereşti, sub pălărie. Ai crescut, ai flori, aripi, fluturi, valuri, fluieri fără seamăn! Ai fi nebun să faci ce-mi dă prin minte! Ai fi nebun să spui ce-ţi dă prin cap! Cu tot cu sufletu-mi rătăcitor dispari nepăsător… Nu mă lăsa în drum ca pe o oarecare! Ia-mă cu tine, peste munţi, peste mare, undeva, nemaiavând nimic de dat uitării sau de ascuns în cărţi de catifea…! Ca un vapor aş mai pleca din port în port, din stea în stea, în gând, pe jos, înot… Cum să-ţi arăt că pot? Nu înceta să fugi, să treci prin zid, prin nori! Dau zilnic foc la câte o dorinţă şi mă revolt stârnind furtuni de praf, de dor. Ajung cuvintele la cer gonind spre tine... Nu o să mor dintr-o privire! S-a întâmplat ceva ca o ruptură, te-ai scuturat, te-ai depărtat peste măsură. Nu te ameninţ, doar mă mint că aştept să mă îneci în ochii tăi amari şi reci. Nu ai făcut un semn, un vers, dar ai schimbat orbita nemuririi şi-ntregul univers, ca un magnet, din mers. De tine cuvintele se agaţă convingătoare. Fără reguli de compoziţie, ȋşi fac loc ȋn lipsa ta. Nu mi-ai trimis un ecou, un suspin, un surâs, un oftat, o lacrimă… să le pun rimă, să le găseşti ȋntr-o carte. Fericirea, veşnicia, pe noi nu ne-au încăput… Am să aştept la capătul curcubeului prin care te plimb. Când o să ajungi, din largul lumii drum de vânt, de fum, ai să-mi arăţi ce mi-ai adus. Fără privirea ta de răvăşit, cu ce speranţe zilele să-mi ţin? Mi-ai arătat că nu poţi fi, că nu pot încăpea în colivia-ţi de cleştar… O să ne ţinem singuri de urât! Am luat cuvintele la rând, să te-amăgesc, să ţi le vând. Nu-i nimenea mai bucuros cerşind iubirea unui muritor! Un zgomot nu dovedeşte nimic, teoriile nu dovedesc nimic. Cum să îţi vindec umbletul stingher? O altă scară pentru tine potrivesc, spre cer… Câte zăpezi s-au strâns! În felul tău ciudat şi singular, te laşi împins, plimbat pe val. Mă-mpotrivesc cât pot să nu îţi stau în cale. Nu am căzut cu tine la-nvoială, ca să-mi rămâi bolnav de munte şi de îndoială! Prin dreptul frunţii simţi când trec? Om îngheţa şi n-am să ştiu mai mult ce trebuia. Dintr-un elan de nebunie fericită, nefiresc, tot ţi-aş da foc… Voi ajunge prin satelit, până la tine şi mai sus, spre stele. Ȋţi voi umple buzunarele şi ferestrele de cuvinte, de toamnă. Poezia e ca privitul ȋn ochi, ȋn vitrine, ȋn gol; e vaza mea cu dalii mov; e portativul nostru, e experimentul vieţii de pe acoperiş, ceva prin telefon, numai al tău: o poală de stele neîmblânzite, o cale mai mică lactee, nimicuri strânse... Poezie e parcul prin care te plimb, e oraşul ȋn care pierduţi ţinem unul la altul. Pentru tine am inventat zidul de ceaţă şi viscol. Iubeşte, ȋnalţă-l, dărâmă-l! Ai aici tot ce vom uita. Mai ştii de ce ȋţi scriu? Pentru că pot sau pentru că s-a ȋntâmplat de m-ai rotit, curbat de tot cât mai eram. Pentru a rămâne departe de tine, am nevoie de pagini ȋntregi… Frumoasă e simplitatea ta matură, abandonată, imposibil s-o tulburi, s-o cumperi! Se va găsi o inimă să-i răspundă, să o inspire, să o inunde! S-ar putea-ntr-o zi să nu mai scriu, să-mi crească aripi pân’ la soare, străvezii, să mă prefac izvor, la munte sau cărare. A mai rămas vreun rând nescris sau vreun proiect neprins ȋn zid? Răzbate până la tine vreun cuvânt din alai, vreo idee albastră, un curcubeu ireal? Poate ar fi trebuit să scriu mai bine un roman cât o stradă, cât o dragoste neȋmpărtăşită, oarbă! Nu ai răspuns la crengile mele ȋnflorind! Te-am ȋnchis acolo unde eşti acum, ȋntr-un chihlimbar, timpul să-l ȋnfrunţi. N-ai presimţirea că zidul ne strânge, că-l vom dărâma până în zori, în rouă, gheaţă, stele, sânge? În felul meu, în dezacord, am dat în foc şi te-am târât în acest joc. Eşti un perete de roşii muşcate, de mov violete. Ca să rămân un visător, răspunde-mi cu cele mai simple, două cuvinte, nor! Doar tu te poţi lipsi de rol, captiv, în cosmica, oceanica fereastră de dor! Am ieşit din normal, am forţat barierele, timpul, imaginaţia, să te hărţuiesc, să te încercuiesc, să te arunc în aer, natural. Cuvintele să mai conteze, dacă nici primăvara nu te poate-aduce, cu vise, flori şi nori, pe după gât? Pentru cine vorbesc aglomerat, torenţial, febril şi inegal, suferind de insomnie? La ce salcâm galben strig şi nu ştie? Cuvintele se caută, se pândesc... Poţi rămâne o contradicţie, un reflux, un indiferent! După un secol de uitare, când vei citi, aminteşte-ţi: adevărul nu putea fi scris! Din lumea asta albastră sau din altă viaţă, am să-ţi trimit poezii.

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles