Geometrii

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ierarh Nicolae
ISBN 978-606-30-2096-4
Anul publicării 2019
Format Electronic
Nota 4.88 (72 voturi)
Acordă o notă

 

Ȋntr-o minte geometrică se poate ȋntâmpla orice. Şi tu poţi fi infinitul! Ce îţi vei aminti din tăcerea ce curge înapoi, din ploaie, din necuprinsul cuprins ȋntre două orbite de dor? Cum te-ai lăsat integrat, cum ai virat, cum te-ai salvat? Am să te aduc ȋn grădina mea de iubiri de zăpadă. Are să vină o iarnă grea şi alta ȋntreagă. Ţi-ar sta bine sărutat orbital. De ce nu te laşi adăugat vară verilor mele? De ce forma ta naturală, nu e lumina? Ai ȋnnopta de gâtul verii? Nu pot ȋncăpea ȋn nefericirea ta. Eşti cub perfect, o himeră, un accident, un gol, inima unei lumi fără inimă. Eşti partea neştiută a lunii din gând, o problemă de calcul, un indiciu ȋn dezlegarea lumii, un etalon cu care ȋmi pot măsura ȋnălţimea şi alergarea până la stele, cosmosul curbat, fereastra plină de arbori şi păsări, un contramod în contratimp, o stare colorată în orb. Ai putea ȋncăpea ȋntre două degete, ca o planetă ȋn ax, cu nori şi inele! Cu ochii tăi fac cercuri, dau formă iubirii, de stea. Cu cristale de sare ȋţi voi umple oceanul şi inima. Cât ar fi de minunate punctele tale cardinale? Ȋntre mine şi tine, nicio scară. Te cred sferă, te văd din alt unghi, din alt univers. Iartă cercul vieţii mele şi iluzia de întreg! Ca să vii, am răsucit timpul, ca să uit, am ridicat ziduri. Mai ştiu că mă auzi în somn, că nu eşti gol, eşti doar pustiu şi-ai nopţi în ochi. Sunt cu tine, simţi? Te cuprind, te ating din vânt. Un arc de cerc mărginit… Mai ai puţin şi mă ajungi! Evaporă-mă din ochi, ca soarele roua, ȋntr-un sărut neştiut, de la distanţă! Când mă vei afla, prefăcută ȋn stea, te voi prinde ȋn gravitaţia mea. Ce risipă, ce rătăcire!

Tu care cunoşti şi nu vrei locul geometric al iubirilor interzise, în geometrii asimetrice am să te strâng, până mi se va face iar frig. Când vei vrea mai mult, vei trece prin zidul de ceaţă. Ai găsit esenţa, geometria, armonica sistemului tău oscilant? Nu te-ai lăsat să-mi ating fericita nebuloasă de a ta! Mi-ai arătat nordul, poli răsturnând, mai ȋmpărţim ploaia, spaţiul, bezna, aripa şi lumina, atât.

Mă plac mai mult, am o formă mai frumoasă de când... Hai din zăpadă sau din cer, sufăr de distanţă! Un mecanism complex cu frig şi toamnă ȋntre noi. Mi-aş fi unit drumurile cu ale tale, ȋntr-un punct. Ce a rămas din simetria albastră? Distanţă ȋntre noi, cât până la soare, un delir, o goană… Sunt şansa ta de-a te purta în gând, la braţ, prin univers, dacă crezi… Unde orbital să te aşez? În hora rimelor pot doar să te leg, să te prind, să mă pierd. Cum ai rămas întreg? Pulverizat atom cu atom te voi trece de curbura pământului muritor, de ultima planetă, ȋn golul meu interstelar, roz. Nu te gândi că vom dispărea ȋnainte de unificarea teoriilor câmpurilor, geometriilor noastre cosmice, ȋntr-o primăvară obişnuită, nu… Am descompus lumina unghiuri la rând. Mă voi strădui mai mult.

Ai nevoie de aripi noi. Vei creşte neȋncăput, mai sus. Crezi ȋn alte dimensiuni? Pentru tine am gonit norii. Nu am reuşit decât pe jumătatea mea; a rămas partea ta să mă inspire, să spere. Cum să te aflu? Prea târziu să rătăcesc. Mă agăţ de timpul tău flămând, înşir cuvinte fără sens, le ascund. Întinde mâna! Închide ochii! Aş putea să-ţi desenez ce visezi, să te scot din ritm şi din cerc. Ai putea să te opreşti din mers? Mai ai puţină căldură în ochi? Pot trece să văd? Îmi faci loc? Să nu fi existat nimic? Ce rezonanţă! Simţi greutatea? Sunt ochii mei necorporali, de departe, din viaţa ta. Te vor alerga până pe Jupiter, până spre zero absolut, pentru un gest, un gând, un cuvânt… Eşti pregătit să mă cuprinzi, dintr-o privire, ca pe orizont, să te fac văzduh fericit, la loc, cu toţi ai mei salcâmi…

Te pot ascunde ca pe-o rană, în pansament, dar tu te porţi periculos. Lasă-ţi lumea de ezitări, să ne rostogolim statistic spre noapte! Nu te sinchisi de întrebări, de nedumeriri! Poate îmi revin. Oceanul nu există, nici cărţi cu fantezii.

Pot adormi în ochii tăi, neştiutori? Cine mai poţi fi tu? O piramidă de dărâmat? Cu ce-ai greşit, de nopţile, ȋn ochii tăi s-au adunat? Ȋn câmpul tău vizual ȋmi voi cuibări infinitul de stele până ai să mă recunoşti. Mai am timp. Vezi, nu te-am minţit! Am nins, am viscolit cu frig. Ai să mă porţi ca pe o iarnă interioară. Acum caut fericirea ȋn mişcare uniformă, liniară. Nu îţi pare totul mai aprins, mai depărtat, mai concis? Am un orizont larg. Ȋmi va fi uşor să te ȋnchid ȋntr-un cerc. Cu mintea ta m-aş mai juca. Te-aş putea agăţa inel la gât, la mână, de ispite şi ploi să mă fereşti. Ai putea să te ȋntinzi după soare, cât pofteşti… Nu, nu e vorba de noi. Ce disperată, fericirea asta! Ce să mai demonstrez, să mai construiesc? Pentru fiecare, un abis de poezie? Cine sunt eu să mă adaug lumilor tale, să te ȋnvăţ sau să-ţi spun? Mă voi pierde ȋn una din aceste lungi, rătăcite geometrii. După vânt ploaie şi nori, ȋnfloresc disperat toate florile, străzile, parcurile, inimile şi pomii… Mă mai visezi? Mai sus de lume mă mai iei? Pericolul este în noi, firesc. Cum ai ales să te ascunzi în tâmpla mea? Ȋncepusem să cred… că voi ȋncepe să zbor iar. Acum simt tot. Nu-mi mai e frică să scriu mereu. Ţi-am arătat cum să iubeşti. Până în zori din vânătoarea de geometrii, nimic n-o să dureze! Timpul şterge… Să mă chemi câteodată, când crezi.

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles